O eternitate

Ce-l picură pământul către împlinire …

Şi-i învârte drumurile în spirale ,

De-a curmezişul învelişului din miez de întâmplare .

Înnoadă şiruri de fulgere mărunte ce înţeapă

Ca un spin uscat , şters de detalii .

Îi mătură genele ude de rugină

Concentrându-le în sacul fără fund al secundelor ce-i curmă

Eul …

Linii frânte frângându-se în centrul nuclear plin de cercuri goale

Ce-şi formează fermitatea de absurdităţi ,

Marginile sale întinse în părţi egale prin trecutu-i tremurat

Le vântură iertarea şi-l ridică pe el deasupra unei lumi de foc

Unde-i pune răul să ardă în raze zig-zagate de lumină .

Şi zâmbeşte , şi-şi sapă veşnicia secundei în pământ ,

Scotând-o la iveală doar când

o revelaţie de geniu îi deschide ochii pentru a concluziona

Că nu mai vede pe nimeni … şi nimic ce plânge.

Preluat de la Cuvinte prin tablouri

Novembre, sta passando novembre

Nu a fost toamna...
Nu?
Nu,nu a fost toamna,a fost doar noiembrie,a fost vremea lui,el inceput si sfarsit,el totul.

A fost noiembrie perfid,ros pe la colturi si mutilat,imbrancit in tarana de vise strivite si mi-a copt viermi sleiosi sus,la margine de prapastie abrupta,pe pleoapa ingreunata.
Plangea noiembrie in mine a pelin stacojiu,cu sughituri rupte-n aripi de vant,frematand a acorduri de stins caramiziu si glorios galbui pierdut in zare.
Se zbatea noiembrie,inuman,cu pumnii inclestati,adancindu-si santuri si gropi in mine...
Si-acum incepe lin noiembrie sa-si stranga alaiul si sa-si indrepte pasul molcom spre nicaieri,tot mai in fata,tot mai departe.Incepe sa-si stranga sub talpa lui crapata ochi-mi umezi,plumbul dulce si violetele-mi uscate,iar eu il trag insistent de pletele-i degradate impletite-n ecouri stinse agatate-n sfarsituri.Ingenunchez adanc in mine,adanc in el si-l rog cu glas sfiit sa mai ramana,macar in mine,inca o vreme,inca un anotimp.Dar el,hain cum e,isi porneste pasii spre carari in valuri clocotitoare de padure spumeganda,iar eu incep sa plang,asurzitor in durerea-mi de pe oase.Mi-e frica ca n-o sa mai fienoiembrie ca acum si tremur,caci eu il iubesc,cu mila si cu groaza si-as vrea sa-l strang iar la piept,sa-l aud rasunand a frunza moarta si nori ce-si frang trairea.

Dar nu noiembrie pleaca...
Cum adica?
Tu pleci,nu el.El e tot timpul aici,doar aici...
Am inceput sa plang furtunos,ca un copil mare ce descopera adevaruri dureroase.Ma uitam contrariata si dezamagita spre picioarele ce nu vroiau sa-mi paralizeze,sa-mi incremeneasca a vesnicie in acest noiembrie sublim.

Urla luna-n mine a lupi flamanzi si turbati rataciti in file de noapte-ascunsa si  incepe sa se faca tarziu,se face noiembrie tarziu in mine si-l simt cum isi stinge cu pleoapele anemice luminile,si-si inchide-n bagaje vant si foame crunta,urme de noroi si zare invechita.
mi-e noiembrie tarziu prin mine...
       ...atat de tarziu.

Cautand lumina

Voi culege lumina şi poate

Va incolţi cândva şi-n noi,

Cu flori albe şi frunze late

Destule pentru amândoi.

Voi aduna toate ploile 

Ce ne-au udat vreodată

 Şi ne vom scufunda în ele

  Pielea deja prea uscată.

Preluat de la Latent

iridescent.

Music: Owl City - Shooting Star
Gânduri: dar gandul meu zboara la tine, du-te! spune-i lui mami ca mi-e dor de doare, fara ea sunt nori si mi-e dor de soare. las gandul sa zboare, ajunge oare?

Exista un adevar universal valabil pe care cu totii trebuie sa-l infruntam mai devreme sau mai tarziu; fie ca vrem fie ca nu, totul se sfarseste intr-un final. Am urat intotdeauna - si asta n-are sa se schimbe - finalurile. Si ce-i mai crunt, e faptul ca orice, orice are un final. Ultimul capitol dintr-o carte superba(suferinta prelungita de epilog), ultima zi de vara, ultimul sarut, sa iti iei la revedere pentru ultima oara de la un prieten. Si totusi toate astea sunt inevitabile, scrise in piatra. Dragostea se risipeste, trebuie sa inchizi cartea, frunzele incep sa se ingalbeneasca si cad, lasi mana jos caci prietenul si-a intors spatele si n-ai sa-l mai vezi vreodata.
Mergem mai departe. Caci asta incercam sa ne impunem intotdeauna. Viata merge inainte, indiferent de rani si lacrimi. Dar doar pentru ca plecam si asta doare, sunt anumite persoane care au devenit cu adevarat o parte din noi, ramanand langa noi indiferent. Ei sunt pamantul de sub picioarele noaste, Steaua Nordului si vocile acelea din mintea noastra care ne ghideaza.. intotdeauna. Pentru D.

Preluat de la Zambet hoinar

Tic-tac, tic-Tac

Aud secundele cum trec in mine, se pierd

In timpul meu.

Pentru ca detin propriul meu timp

Si propriile mele secunde.

Cu care jonglez fără pricepere

Şi de care nu mi-e milă

Să le sorb

Şi să le scuip.

Mă dăruiesc lui,

Timpului meu.

Îi sărut încheieturile,

Îi mângâi secundele,

Îi şoptesc minute dulci.

Îl izbesc de propriii pereţi

Şi îmi încolăcesc braţele

De...

Secundele care atârnă

Din el. 

Preluat de la Atelier de ganduri infantile

Heart-mind / courage-fear

3 secunde. 9 grame. 8 mililitri. Pff, cifrele astea sunt mai mult decat degeaba. 4 timpi. 14 filtre. 3 catrene. Mai multe infinitati. 2 coruri. 5 pagini. 12 subiecte. Si tot atatea ratari cate nuante de verde crud. Mai tarziu? Nu, nu. Acum.
Apoi, mai sunt multe alte ideologii idioate si fire pornite din stanci, taiate in colturi si impartite in doua. Si mustacelile, increngaturile, contraponderi, dispozitii, teoreme, axiome, libertati, brate si versuri. Hah! Otrava. Gandu-i otrava. Si gandu-i otrava ca pronume. In doua sensuri. In patru sensuri. In cate sensuri vreau. Si alte nimicuri. Maine va fi azi, dar azi nu va fi maine. Deci lasa matematica. Moneda nationala nu e regele junglei. Deci lasa logica. Subiectul iese din cazuri. Deci lasa romana.
Si lucrurile ar trebui sa aiba un sens? Acum? Nu, nu. Mai tarziu.

Neintelegand, priveam distrat / Si faceam haz pe urma lor, / Cum parul blond al mamei dragi / Se-nalbea incetisor

Copilărie, vis trandafiriu M-ai părăsit ducând departe
Poveşti şi basme, bucurii
Candoare, zâmbet, puritate.

În depărtări mă văd copil,
Zburdând desculţ prin ape și cărări,
Zâmbind la soare-n plină zi,
Şi stând cu luna în visări.

Neînţelegând, priveam distrat
Şi făceam haz pe urma lor,
Cum părul blond al mamei dragi
Se-nnălbea încetişor.

Cu inocenţa-mi trecătoare,
Mă întrebam, copil fiind,
De ce o stea ce-i căzătoare
Nu cade pe pământ s-o prind.

S-o duc copilei ce-o iubesc,
Să-i spun „Primeşte-o, zâna mea!”
S-o dăruiesc cu tot ce am,
Cu sufletul şi viaţa mea.

Trecut-au ani şi ani de-atunci,
Lacrimi amare-mi curg uşor,
Ştiind că niciodată-n viaţă
N-a curge râul spre izvor.

Ci viaţa merge înainte,
Bătrânii mor, se nasc copii,
Copilărie, vis trandafiriu
Adio, n-o să mai revii!

Roxana Stăneiu

Poezia este perfecta pentru ca in curand o sa fac o incursiune in trecut! Fiti pe faza ca o sa ma apuc de povestit vrute si nevrute pentru a-mi ajuta scoala! Stay tuned!