26 apr. 2010

O zi din viaţa lui Urşi la mine acasă

Urşi este ursuleţul de pluş al prietenei mele, A. Să vă explic cum arată nu cred că îşi mai are rostul pentru că cei de la mine din şcoala (majoritatea, dacă nu totalitatea cititorilor blogului) l-au văzut deja pe Urşi.
Cel mai bine este să vă spun cum şi-a petrecut ziua de azi Urşi. După ce a suferit o comoţie celebrală sau, mai bine zis a rămas fără un picior, a intrat a doua zi într-o operaţie făcută de doamna doctor Alexandra. Operaţia a fost destul de grea, având în vedere faptul că doamna doctor a avut la dispoziţie ac şi aţă, însă Urşi a supravieţuit şi mai presus de toate m-a iertat.
Astăzi, ca să mă conving că este în regulă, m-am hotărât să-l iau pe la mine pe acasă. Transportul către casa mea i-a fost asigurat de o „limuzină decapotabilă”, cu aer condiţionat, adică un ghiozdan cu fermoarul întredeschis. După ce am coborât din feribót (17-le nostru cel de toate zilele) am pornit spre casă. Drumul spre casă a fost presărat cu privelişte impozantă, Urşi a fost poftit în apartamentul meu. Nu a avut mult de urcat, l-am protejat, am avut de urcat doar cinci scări, acesta este avantajul dacă stai la parter...
Odată ajuns în casă a fost dus în camera de oaspeţi. Odată ajuns în camera în care soarele cu razele sale tandre îţi mângâie creştetul a fost aşezat pe un piedestal de lemn numit perinoc (masă).
Când mama mi-a văzut ursuleţul, cred că s-a cam speriat. Nu ştia prea bine ce se întâmplă. În mijlocul mesei stătea ceva mic şi maro... şi îmbrăcat. Pentru o clipă a crezut că e un câine, însă, uitându-se mai atent la el a văzut că e simplu ursuleţ de pluş. Văzând-ul pe Urşi a zâmbit. Şi-a adus aminte de copilărie. A făcut-o să îşi aducă minte de când era mică şi se juca cu un ursuleţ, care, din greşeală a fost aruncat în râu pentru că... încurca în maşină. Încurca pe cineva şi asta a fost de ajuns pentru a rănii sufletul unui copil. Ursuleţul a fost aruncat imediat pe geamul Daciei 1310 şi dus a fost. Mi-a povestit că a plâns zile în şir pentru acel ursuleţ. Nu era cine ştie ce, erau doar un mănunchi de paie acoperite cu un material, iar capul era făcut din vată acoperită cu pânză maro. Ochii lui erau doi nasturi negrii ca tăciunii şi de la atâta joacă faţa se cam deformase şi ajunsese mai mult o minge decât o faţă expresivă ce transmite bucurie şi produce zâmbete, însă era ursuleţul ei şi ea ţinea mult la el. Pierderea ursuleţului era pentru ea ca moartea unui om drag.
Sper că micul incident al lui Urşi nu a rănit-o pe posesoare şi sper că ea a înţeles că a fost o simplă greşeală. Cu această ocazie doresc să îmi mai cer încă odată scuze pentru operaţia pe care a suferit-o Urşi.
Urşi este ursuleţul de pluş al prietenei mele, Alexandra. Să vă explic cum arată nu cred că îşi mai are rostul pentru că cei de la mine din şcoala (majoritatea, dacă nu totalitatea cititorilor blogului) l-au văzut deja pe Urşi.
Cel mai bine este să vă spun cum şi-a petrecut ziua de azi Urşi. După ce a suferit o comoţie celebrală sau, mai bine zis a rămas fără un picior, a intrat a doua zi într-o operaţie făcută de doamna doctor Alexandra. Operaţia a fost destul de grea, având în vedere faptul că doamna doctor a avut la dispoziţie ac şi aţă, însă Urşi a supravieţuit şi mai presus de toate m-a iertat.
Astăzi, ca să mă conving că este în regulă, m-am hotărât să-l iau pe la mine pe acasă. Transportul către casa mea i-a fost asigurat de o „limuzină decapotabilă”, cu aer condiţionat, adică un ghiozdan cu fermoarul întredeschis. După ce am coborât din feribót (17-le nostru cel de toate zilele) am pornit spre casă. Drumul spre casă a fost presărat cu privelişte impozantă, Urşi a fost poftit în apartamentul meu. Nu a avut mult de urcat, l-am protejat, am avut de urcat doar cinci scări, acesta este avantajul dacă stai la parter...
Odată ajuns în casă a fost dus în camera de oaspeţi. Odată ajuns în camera în care soarele cu razele sale tandre îţi mângâie creştetul a fost aşezat pe un piedestal de lemn numit perinoc (masă).
Când mama mi-a văzut ursuleţul, cred că s-a cam speriat. Nu ştia prea bine ce se întâmplă. În mijlocul mesei stătea ceva mic şi maro... şi îmbrăcat. Pentru o clipă a crezut că e un câine, însă, uitându-se mai atent la el a văzut că e simplu ursuleţ de pluş. Văzând-ul pe Urşi a zâmbit. Şi-a adus aminte de copilărie. A făcut-o să îşi aducă minte de când era mică şi se juca cu un ursuleţ, care, din greşeală a fost aruncat în râu pentru că... încurca în maşină. Încurca pe cineva şi asta a fost de ajuns pentru a rănii sufletul unui copil. Ursuleţul a fost aruncat imediat pe geamul Daciei 1310 şi dus a fost. Mi-a povestit că a plâns zile în şir pentru acel ursuleţ. Nu era cine ştie ce, erau doar un mănunchi de paie acoperite cu un material, iar capul era făcut din vată acoperită cu pânză maro. Ochii lui erau doi nasturi negrii ca tăciunii şi de la atâta joacă faţa se cam deformase şi ajunsese mai mult o minge decât o faţă expresivă ce transmite bucurie şi produce zâmbete, însă era ursuleţul ei şi ea ţinea mult la el. Pierderea ursuleţului era pentru ea ca moartea unui om drag.
Sper că micul incident al lui Urşi nu a rănit-o pe posesoare şi sper că ea a înţeles că a fost o simplă greşeală. Cu această ocazie doresc să îmi mai cer încă odată scuze pentru operaţia pe care a suferit-o Urşi.