13 nov. 2010

Ce minune ca esti, ce mirare ca sunt!

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce minune ca esti, ce mirare ca sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Nichita Stănescu - "Ce bine că eşti"

6 nov. 2010

Iepure la Paris, in luna de miere, de sarbatori, Iepure e peste tot...;)

FOTO: http://alexunu.blogspot.com


iepure printre turisti entuziasti...
iepure la luvru....


...si ca sa isi aminteasca de coloana sonora a zbuciumatei lui tinereti, iepure a tinut sa viziteze si mormantul lui jim morrison...


a gasit un sofer binevoitor si iata-l pe iepure ajungand intr-un paris neasteptat de insorit... se bucura in trecere de priveliste, in drumul lui spre expozitie...






la petit palais, exact inainte sa intre la expozitie, iepure este asaltat de un fan. desi isi detesta obligatiile de vedeta, iepure se fotografiaza prietenos cu fanul.

a little bit of demarchelier... printre urechile lui iepure...



dupa expozitie, iepure se plimba putin pe champs elysees...

bea o cafea sa se invioreze...
si merge sa viziteze turnul eiffel, mai mult pentru cei de acasa decat pentru el, se scuza iepure rusinat...


FOTO: http://alexunu.blogspot.com

23 oct. 2010

Despre eroism - Amintirile deţinutului anonim


Gerul cumplit de afară şi fulgii grei de zăpadă ne loveau cu putere. Eram obişnuiţi, doar nici iarna trecută nu fusese uşoară. Munţii Apuseni nu sunt aşa blânzi cum par. Din contră. Dar tocmai acest lucru ne ocrotea. Am plecat în munţi pentru a nu cădea pradă comuniştilor, care ne interziceau biserica, îi persecutau pe preoţi şi mânjeau cu noroi numele lui Iisus Hristos. Aveam în faţă modelul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care şi-au dat viaţa pentru credinţă. Dacă ar fi trebuit, aşa am fi făcut şi noi. Am fi învăţat de la Matei, fiul cel mic al lui Constantin Brâncoveanu, să rostim cu demnitate: „Loveşte! Vreau să mor creştin!”.
De când au venit comuniştii nu ne mai petrecusem sărbătorile în familie, nu ne mai vizitasem prietenii şi nu mai umblasem pe străzi, doar pe cărări de munte. Ne vânau necontenit, de mult timp, însă rugăciunea ne salvase de fiecare dată. Trebuia să fugim... trebuia să ne ascundem de comunişti, ca să-L mărturisim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În acele momente grele am văzut minuni mari. Până şi animalele aveau milă de noi şi-şi lăsau de multe ori prada aproape neatinsă lângă ascunzătoarea noastră, pe care o schimbam des, ca să ni se piardă urma.
Dar şi foamea, şi frigul, şi dorul de casă erau mai uşor de suportat decât moartea camaradului. Sub ochii mei a fost împuşcat cel mai bun prieten al meu. A murit în braţele mele, fericit că nu a căzut în mâinile comuniştilor. Ultimele lui cuvinte au fost: „Nu te teme, frate, eu mă duc înainte să pregătesc locul. Tu să lupţi mai departe, căci cel ce moare pentru Hristos trăieşte veşnic. Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge! Să ne vedem cu bine Dincolo!”.
Aşa m-au prins, săpându-i groapa camaradului meu. Cât de mult aveau să mă ajute acele ultime cuvinte ale lui! La anchete îmi spuneau mereu: „Renunţă, nu înţelegi că aţi pierdut? Nu vezi că Dumnezeul tău te-a părăsit? Nu vrei să scapi de bătăi, de puşcărie?”. Printre bâte nemiloase şi lovituri de bocanci le răspundeam desfigurat, parcă cu vocea camaradului meu: „Nu mă tem! Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge!”. „Banditule, de trăit ai trăit cum ai vrut până acum, dar de-acum eşti al nostru şi vei muri când vom vrea noi!”.
Au urmat ani mulţi şi grei de suferinţă, de foamete, de umilinţe, de trădări, când moartea ne pândea la fiecare zuruit de lanţ. Dar au fost totodată ani frumoşi, căci am învăţat cu adevărat ce este dragostea de aproapele, dragostea de Dumnezeu. Am urmat o adevărată academie de înalte studii, având cei mai buni profesori din ţară, şi ei închişi cu noi. La Aiud, la Gherla, la Piteşti, la Târgu Ocna, la Canal şi în toate centrele concentraţionare din ţară. Pseudo-elitele conduceau ţara şi noi eram prin închisori... fără putinţa de a reacţiona în vreun fel. Ne rugam întruna, purtându-ne crucea pe Golgota neamului românesc. Ne pictasem în minte icoana Maicii Domnului şi o ascunsesem adânc în sufletele noastre, iar noaptea, pe întuneric, într-un cotlon adăpostit, ne plecam genunchii zdrobiţi în faţa ei. La anchete, printre lovituri, ne cereau să spunem unde am ascuns icoana. „În suflet este, adânc, şi de acolo nu mi-o puteţi scoate!”. „S-o crezi tu, banditule! Scoate-o de acolo, că te omor!”. Atunci aveam marea bucurie de a rosti, precum Matei Brâncoveanu: „Loveşte! Vreau să mor creştin!”.
Închisoarea e grea, dorul de mamă, de tată, de copii, de familie din ce în ce mai mare. Începi să iţi aduci aminte cum era să fii acasă. Începi să preţuieşti orice cuvânt care îţi e adresat, fie el din inimă, fie din ce-o fi. Îţi aduci aminte doar momentele fericite care te leagă de familia ta. Nu ai timp şi nu ai voinţă să îţi aduci aminte nenorocirile. De eşti certat cu cineva, în închisoare ai timp să veghezi asupra a ceea ce ai făcut. Ai vrea să spui cât de rău îţi pare, însă scrisorile se pierd pe drum. Ai vrea să îţi vezi familia, însă izolarea este cumplită. Venirea vreunui deţinut nou, de afară sau din altă închisoare, e mană cerească. E singura legătură cu ţara pentru care am luptat. Îmi amintesc cum a venit într-o zi un deţinut, Nicu îl chema, cu câteva fâşiuţe de ziar. Le-a adus cu el în bandajul de pe abdomen. Fusese şi el în munţi şi l-au prins după ce l-au împuşcat în abdomen. Ani de zile s-a chinuit cu rănile deschise. Luase bucăţile de ziar de la o toaletă din lagărul de muncă de la Canal. Unele erau articole economice, altele politice. Omul a riscat tot, căci ştia că, dacă va fi prins, va fi executat pe loc. Dar a făcut gestul acesta pentru noi, ceilalţi din celulă, ca să ne dăm seama cum decurge viaţa românilor. Câte dezbateri, câte discuţii, câte polemici au iscat aceste articole! În sfârşit, aveam şi noi ştiinţă despre ce se mai întâmplă afară. Sigur că nu a durat mult. Foarte repede, turnătorii şi-au făcut datoria, iar consecinţele au fost pe măsura faptei. Dar nimeni nu a aflat cum au intrat articolele în celulă, în ciuda tuturor torturilor la care fusesem supuşi.
Aveam şi în celulă momentele noastre de pace sufletească. Acestea veneau prin codul Morse în rime făurite în chip minunat de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi atâţia alţii.
 În mâini pune-mi, Doamne, gherghefuri de soare,
să-mi ţes dorul meu ca o floare!
Cât de frumos răsunau, în liniştea celulei, versurile acestea ale lui Radu Gyr sau ce mare minune era să ne închinăm în faţa unei cruci adevărate, sculptate cu unghia sau cu unelte imaginare în bucăţele de os rătăcite, rareori, prin gamelă! O cruce adevărată, cum nu mai văzusem de ani de zile, e drept, de mărimea unei unghii, ne mângâia sufletele şi rănile, durerile şi dorurile...
Şi mai ales, cât de viu răsuna prin pereţii groşi şi reci ai celulei, dangătul clopotelor în noaptea Învierii! Hristos era cu noi în celulă, zi de zi, ceas de ceas. Cu noi împreună era şi El torturat. Dar nu pleca, ci ne sprijinea crucea, să fie mai uşoară. Uneori o căra numai El, căci noi nu mai puteam. În noaptea Învierii ştiam că va veni şi clipa eliberării noastre, fie spre cer, fie spre viaţa noastră de dinainte.
Şi a venit. Dar pe mine nu m-au omorât. Maica Domnului şi-a întins acoperământul peste creştetul meu şi m-a scos, după mai bine de 15 ani, din iadul acela cumplit. Dar acum simt că sunt într-o puşcărie mai mare. Nici aici, afară, nu pot să spun ce gândesc. Nici acum nu pot să-mi mărturisesc credinţa. Sunt privit cu coada ochiului mereu şi parcă aştept să mă strige: „banditule!”.  Mă gândesc la mama, a cărei imagine m-a ajutat de atâtea ori în puşcărie. Atunci când eram pe pragul de a ceda, gândul că îmi va fi ruşine să dau ochii cu ea şi să-i spun că sunt un trădător mă aducea cu picioarele pe pământ. N-am mai găsit-o în viaţă, se dusese şi ea  Dincolo. Şi mi-a lăsat, cu limbă de moarte, un cuvânt pe care îl mai auzisem odată: „Nu te teme, eu mă duc înainte să pregătesc locul. Tu să lupţi mai departe, căci cel ce moare pentru Hristos trăieşte veşnic. Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge! Să ne vedem cu bine Dincolo!”.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă eliberează şi de aici, ca să ne vedem cu bine Dincolo!

9 sept. 2010

In vacanta prin Poiana Teiului

Pay It Forward! Intra si tu in joc!

În ce constă jocul - cel care intră în joc va scrie pe blogul său o postare referitoare la asta, si primele trei persoane care vor scrie un comentariu vor primi, în următoarele 365 de zile, un cadou lucrat de cel care a postat. Si la randul lor trebuie sa duca jocul mai departe pe blogurile lor.

Eu am intrat in joc pe Jurnalul Cristinei si până pe 30 ianuarie 2011 vor primi un cadou de la mine 3 persoane.

Va astept! :)

7 sept. 2010

TOP 10 INVENTII "MADE IN ROMANIA"

Cele mai importante inventii romanesti
Ne folosim in fiecare zi de o suma de obiecte si accesorii, menite sa ne mijloceasca indeplinirea unor scopuri si sa ne faca existenta mai usoara. Pe altele le folosim mai rar, fara a le fi insa mai putin tributari, in timp ce unele ne salveaza de-a dreptul viata. In foarte putine cazuri, devenim curiosi referitor la originile lor, la cum, cand si cine le-a creat. Prea rar ne intrebam ce anume din toate lucrurile pe care le intrebuintam au ca sursa un izvor autohton, in mintile creatoare si in mainile dibace ale conationalilor nostri. Probabil dintr-o convingere defetista ca romanii nu au descoperit niciodata nimic important. Ei bine, lucrurile sunt departe de a sta astfel si nu numai ca inventii romanesti importante exista, insa eventuala lor absenta ar fi dat o fata destul de diferita omenirii, nu intr-un sens benefic.
10. Diorama – Grigore Antipa
Diorama este o reprezentare spatiala a unei portiuni de peisaj, in care se expun, in muzee, animale impaiate, manechine si diverse alte obiecte asemanatoare, in scopul infatisarii unui ecosistem si crearii impresiei unui peisaj real. Primul care s-a gandit la aceasta forma de incadrare a naturii in peisajul citadin a fost naturalistul Grigore Antipa, biolog, zoolog, ecolog si profesor universitar romana. El este intemeietorul Muzeului National de Istorie Naturala din Bucuresti, care ii poarta numele si care, pornind de la reorganizarea sa, in 1907, prezinta pentru prima oara dioramele biologice.
Acestea au reprezentat o noua etapa in evolutia si organizarea muzeelor de istorie naturala. Primele diorame prezentau viata de pe piscurile muntilor Carpati, din regiunea colinelor, din Baragan, precum si din zona inundabila a Deltei Dunarii. De asemenea, in Muzeul de Istorie Naturala exista si numeroase diorame care infatiseaza fauna din regiunile de tundra, prerie, savana sau din desertul Sahara. Datorita deosebitei prezentari, numeroase muzee europene si americane au solicitat sprijinul savantului roman pentru organizarea colectiilor lor muzeistice.
9. Tunul Basilic – Urban
Caderea Constantinopolului reprezinta numele sub care este cunoscuta cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de fortele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, in data de 29 mai 1453. Armata bizantina numara aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari straini. Cetatea avea circa 22.5 kilometri de ziduri fortificate, probabil cele mai puternice aflate in existeta pana atunci. Otomanii aveau o armata uriasa, de aproximativ 80.000 – 100.000 de oameni, dar sabiile si sagetile nu erau suficiente pentru a penetra colosala cetate bizantina. Ca atare, otomanii au angajat un inginer pe nume Urban sau Orban, de origine controversata inca, dar despre a carui nationalitate romana exista destule probe.
Acesta era specialist in construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate in tehnica de lupta. Urban a constuit in premiera un tun enorm, botezat “tunul Basilic”, masurand peste opt metri lungime si circa 75 centimetri diametru, care era capabil sa lanseze un proiectil de 544 kilograme la o distanta de aproape doi kilometri. Tunul lui Urban nu avea precizie, incarcarea sa dura trei ore, ghiulele erau putine si arma s-a prabusit sub reculul propriu dupa numai sase saptamani. Cu toate acestea, instrumentul a reprezentat precursorul tunurilor perfectionate, de mare putere, proiectate ulterior, lansand pana astazi mostenirea principiului sau de functionare.
8. Cibernetica – Stefan Odobleja
Cibernetica este teoria controlului prin retroactiune. Termenul s-a raspandit mai ales in legatura cu sistemele digitale, dar domeniul este mult mai larg: cibernetica se ocupa de modul in care un sistem (digital, mecanic, biologic) prelucreaza informatiile si reactioneaza la acestea; tot cibernetica se intereseaza de modul in care sistemele se modifica sau permit modificari pentru a-si optimiza actiunile. Medicul Stefan Odobleja, creatorul psihociberneticii si parintele ciberneticii generalizate, publica in 1929 studiul “Metoda de transonanta toracica” in care enunta pentru prima oara legea reversibilitatii.
Odata cu participarea la la Congresul International de Medicina Militara din Bucuresti (1937), anunta aparitia operei sale capitale “Psihologia consonatista”, lucrare prin care face publica prima varianta a conceptiei cibernetice generalizate si demonstreaza caracterul multi si interdisciplinar al acesteia. Modelul cibernetic, pornind de la observatii, intuitie si ratiune, creat de Odobleja in 1938 - 1939, dar vehiculat zece ani mai tarziu in literatura americana si apoi in cea europeana, a fost utilizat si aplicat intr-o varietate de domenii. Incepand din anul 1972, Stefan Odobleja si-a studiile teoriei conform careia originea ciberneticii se afla in psihologie.
7. Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen
O pila electrica, de productie romaneasca, furnizeaza energie de 56 de ani, fara intrerupere . Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de stiinta, inginer, fizician si inventator a declarat, cu o jumatate de secol in urma, ca ea va functiona vesnic. In Muzeul National Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucuresti exista un obiect de patrimoniu care sta intr-un seif metalic blindat, chiar in biroul directorului muzeului. Este vorba despre "Pila termoelectrica cu temperatura uniforma", cunoscuta sub numele de "Pila lui Karpen", realizata in 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adica un dispozitiv care genereaza energie la nesfarsit fara interventie din exterior.
Desi ar fi trebuit sa se opreasca de multe decenii, "Pila lui Karpen" se incapataneaza sa functioneze, asa cum a prevazut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de secole al omenirii. Un aparat care sa se miste la nesfarsit, fara sa primeasca impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizatiei actuale. In epoca moderna insa, acest vis a fost abandonat pe considerentul ca ar fi o utopie. Cei ce au continuat totusi sa caute solutia, au fost marginalizati, lumea oamenilor de stiinta considerandu-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician roman s-a incapatanat sa-l construiasca. Si se pare ca a reusit. Nicolae Vasilescu-Karpen a inceput sa lucreze la teoria unei pile electrice care sa genereze energie la nesfarsit inca inainte de Primul Razboi Mondial. "Pila" a fost brevetata in 1922 . Era vorba, in fapt, despre doua pile electrice legate in serie, care pun in miscare un minimotor galvanometric. Acesta, la randul sau, misca o paleta conectata la un intrerupator. La fiecare jumatate de rotire paleta deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumatate de rotatie sa-l inchida. Timpul de rotatie a elicei era calculat in asa fel incat pilele sa aiba timp de reincarcare, respectiv pentru refacerea polaritatii in perioada cat circuitul este deschis. O astfel de pila de proportii ar putea alimenta o nava spatiala.
6. Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir
Daca la sfarsitul sec. XIX, inceputul sec. XX, multi entuziasti ai aviatiei erau preocupati de constructia avioanelor si de pilotarea acestora, un tanar pe nume Anastase Dragomir si-a concentrat atentia pe siguranta aparatelor de zbor si mai ales a pasagerilor de la bordul lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca multi dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviatiei. A plecat in Franta, unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici si-a perfectionat propriul sau sistem pentru salvarea pilotilor si a pasagerilor in caz de accidente. La 3 noiembrie 1928, a inregistrat, in Franta, cererea de brevet “Nouveau systeme de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne” si a obtinut Brevetul nr. 678566 din 2 aprilie 1930 pentru “cabina catapultabila”.
Aceasta inventie era “un nou sistem de parasutare din aparatele de locomotie aeriana, fiecare pasager avand o parasuta proprie care permite, in momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion, astfel incat parasuta, impreuna cu pasagerul insalat pe scaun, sa treaca printr-o deschizatura a podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celula-parasuta sa aiba mai multe comenzi, menvrabile de catre pilot. In 1950, Anastase Dragomir a obtinut un nou brevet, romanesc, cu nr. 40658, pentru “celula parasutata”, care consta in folosirea unui spatar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca in 1959 sa inregistreze o alta cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet romanesc nr. 41424 din 1960). Ideea roamanului se va concretiza prin aparitia, la noile tipuri de avioane supersonice militare, a scaunul ejectabil.
5. Stiloul – Petrache Poenaru
In anul 1821, braileanul Petrache Poenaru, pandur, creator al steagului Romaniei moderne, inginer, matematician, inventator si membru titular al Academiei Romane din 1870, a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu in timpul revolutiei. Aceasta era o functie publica, activitatea lui fiind legata de pana si calimara. Poate ca si de aici i-a venit ideea conceperii primului stilou din lume. Desi dupa infrangerea lui Tudor Vladimirescu pandurii erau vanati si decapitati, Petrache Poenaru scapa, iar in 1826 primeste o bursa franceza si isi completeaza studiile la Ecole Polytechnique din Paris.
In 1827, la data de 25 mai, obtine Brevetul francez 3208 pentru "plume portable sans fin, qui s'alimente elle-même avec de l'encre" (condei portaret fara sfarsit, alimentandu-se el insusi cu cerneala). Aceasta inventie a revolutionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit si in prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina zgarieturile de pe hartie si scurgerile nedorite de cerneala si propunea solutii pentru imbunatatirea partilor componente spre a asigura un debit constant de cerneala, precum si posibilitatea inlocuirii unor piese.
4. Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino
Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, profesor universitar roman, fondator al scolii romanesti de imunologie si patologie experimentala, a desfasurat o bogata activitate de cercetare privind vibronul holeric si vaccinarea antiholerica. Pe baza cercetarilor desfasurate in aceasta directie, medicul a pus la punct o metoda de vaccinare antiholerica, numita “Metoda Cantacuzino”, folosita si astazi in tarile unde se mai semnaleaza cazuri de holera. Implicandu-se in studiul holerei, tifosului exantematic si tuberculozei, aduce contributii remarcabile. A creat notiunea de imunitate prin contact.
In campania din 1913 a condus prima vaccinare antiholerica masiva in focarele infectioase, cunoscuta in stiinta ca „Marea experienta romaneasca", care a salvat multe mii de vieti, si a initiat masurile de combatere a epidemiei de holera. In primul Razboi Mondial, in calitate de conducator al serviciilor sanitare militare si civile, a luat masurile de combatere a marii epidemii de tifos exantematic. Creeaza o serie de lucrari ca: descoperirea imunitatii celulare si umorale, sensibilitatea si lipsa de imunitate a organismului fata de scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei si vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette, iar în 1912 creeaza vaccinul antitific.
3. Gerovital – Ana Aslan
Medic roman specialist in gerontologie, academician din 1974 si director al Institutului National de Geriatrie si Gerontologie, Ana Aslan a evidentiat importanta procainei in ameliorarea tulburarilor distrofice legate de varsta, aplicand-o pe scara larga in clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital sau vitamina H3. Produsul geriatric a fost preparat in anul 1952 si brevetat in peste 30 de tari. In acelasi an ia fiinta Institutul National de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model pentru tarile dezvoltate, prin asistenta clinica si cercetare.
„Ana Aslan” are, anual, mii de pacienti. Efectele terapiei Aslan asupra imbatranirii au convins inca de la inceput, aducand institutului pacienti cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, printese, conti si directori ai unor mari banci ale lumii. Renumele produselor “Aslan” a trecut si Oceanul, John Kennedy recurgand, pentru o afectiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu cu “Gerovital”.
2. Avionul cu Reactie – Henri Coanda
In Octombrie 1910, Marele Palat de pe Champs-Elisee, Paris, a gazduit cea de-a doua editie a Expozitiei Internationale de Aeronautica. Au fost expuse cele mai noi piese de aviatie. Cea mai interesanta masinarie, care a atras atentia multora, a fost un avion rosu, fara elice, pe a carui placuta metalica din scria: COANDA-1910. Acest avion trezit interesul atentia oamenilor nu numai pentru ca nu avea elice, ci si pentru ca era total diferit fata de ceea ce numeau ei pana atunci "avion". Masinaria avea doua aripi duble si un singur loc, o anvergura de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg si o forta a propulsiei de 220 kg. Cea mai interesanta parte din avionul lui Coanda era sistemul de propulsie,o adevarata revolutie in constructia de motoare de avioane, care avea sa constituie solutia viitorului.
Motorul cu reactie, inventat si construit pentru prima oara de catre Henri Coanda era compus dintr-un motor-piston cu patru cilindri, racit cu apa si dezvolta 50 de cai-putere la 1000 de rotatii pe minut. Acest motor-piston era conectat la o tija care rotea multiplicatorul de rotatii; miscarea era transmisa compresorului care castiga o rotatie de 4000 de rotatii pe minut. Forta de propulsie era de 220 kgf, mult mai mare decat daca motorul-piston era conectat la o elice. Multi vizitatori ai expozitiei au fost suspiciosi privind decolarea avionului, pana la o demonstratie accidentala a lui Coanda, cand, dorind doar sa verifice motorul, avionul a inceput sa merga din ce in ce mai repede, pana si-a luat zborul. Impresionat de flacarile produse de motor si ingrijorat de faptul ca nu mai pilotase un avion pana atunci, ci doar planoare, Henry a pierdut controlul masinariei, care a pierdut din inaltime si viteza pana cand a aterizat fortat. Aceasta incercare a constituit primul zbor cu un avion echipat cu un motor cu reactie. Astfel, cu 30 de ani inainte de Heinkel, Campini si Whittle, Coanda a construit si a zburat cu primul avion cu reactie.
1. Injectia cu insulina – Nicolae Paulescu
Nicolae Paulescu, profesor de psihologie al Universitatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti, este cel care a descoperit pentru prima oara, in 1921, insulina, hormonul secretat de pancreas, care regleaza metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor si mineralelor din organism. Paulescu este cel care a demonstrat eficienta acestei substante in reducerea hiperglicemiei si care a folosit insulina in tratarea diabetului. Descoperirea sa a salvat milioane de vieti.
Enciclopediile ii prezinta insa, la acest capitol, pe doi “eroi canadieni” Frederick Banting si Charles Best care, in 1922, aveau sa primeasca Premiul Nobel, in dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de munca si staruinta in laborator ai profesorului au fost furati de cei doi tineri canadieni, care luasera cunostinta de munca romanului din publicatiile vremii. In baza articolelor acestuia, ei au reusit sa izolelze insulina si sa o foloseasca in tratarea unui pacient. Cu 8 luni inainte, Paulescu publicase intr-o revista de specialitate belgiana rezultatele cercetarilor sale sub titlul “Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Doar ca n-o numise insulina, ci pancreina. In 1916, pe cand se afla in stadiul final al cercetarii, trupele germane ocupasera Bucurestiul. A trebuit sa-si amane anuntarea rezultatelor definitive.
Facts: Alte inventii romanesti importante
  • 1858 - Bucuresti - primul oras din lume iluminat cu petrol si prima rafinare a petrolului
  • 1880 - Dumitru Vasescu - construieste automobilul cu motor cu aburi
  • 1886 - Alexandru Ciurcu - construieste prima ambarcatiune cu reactie
  • 1895 - D. Hurmuzescu - descopera electroscopul
  • 1904 - Emil Racovita - fondatorul biospeologiei
  • 1906, 18.03 - Traian Vuia - avionul cu tren de aterizare pe roti cu pneuri; cu “Vuia I” acesta reuseste prima decolare fara sa foloseasca nici un mijloc ajutator, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion din istorie)
  • 1906 - A.A. Beldiman - aparatul hidraulic cu dalta de percutie pentru sondaje adanci
  • 1910 - Tache Brumarescu - masina de taiat sulf
  • 1918 - Gogu Constantinescu - intemeiaza o noua stiinta: sonicitatea
  • 1920 - Gheorghe Botezatu - a calculat traiectoriile posibile Pamant - Luna, folosite la pregatirea programelor “Apollo” (al caror parinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost si seful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei “Apollo” care a dus primul om pe Luna
  • 1921 - Aurel Persu - (bunicul jurnalistul Rasvan Moldoveanu - nota mea) automobilul fara diferential, cu motor în spate (de forma “picaturii de apa”)
  • 1962 - Ion Agarbiceanu - primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiatie infrarosie
  • Sursa: http://www.descopera.ro

26 aug. 2010

ŢIGAN, NU RROM

Si eu inteleg sa ma alatur acestui demers si voi sustine proiectul de lege al deputatului Adrian Gurzau  - senator Iulian Urban

Deputatul Adrian Gurzau anunta ca va initia o lege prin care sa se interzica utilizarea denumirii de rom în loc de tigan, sustinând ca apelativul de rom aduce prejudicii românilor din strainatate.

“În legatura cu denumirea de rom, voi propune în Parlamentul român o lege prin care sa interzicem folosirea denumirii de rom în loc de tigan, pentru a înlatura confuzia între cele doua nume (rom si român, n.r.), confuzie ce nu de putine ori a adus prejudicii românilor din afara granitelor”, se arata într-un comunicat de presa al deputatului. Gurzau sustine ca denumirea de rom este una “conventionala, stabilita recent si nu are justificari istorice”, nefiind asumata nici de tigani, informeaza NewsIn.

“Celelalte popoare europene le spun romilor tigani (folosind cuvinte avînd aceeasi radacina cu cea de tigan: gitan (fr.), gipsy (en.), gitano (sp.), tiganski (bg.), tîgan (rus.), Zigeuner (ger.) etc. În formule lingvistice aflate în cultura lor traditionala nu exista termenul de rom”, mai afirma deputatul , argumentând chiar ca “alegerea denumirii de rom doar în cazul tiganilor din România este una intentionat aleasa pentru a lasa loc confuziei”.

“Trebuie sa precizez faptul ca fac aceasta propunere legislativa ca mijloc de protejare a românilor care ar putea fi afectati de rele tratamente si de discriminare negativa  în  spatiul ostil tiganilor, pe nedrept. Ca deputat român consider de datoria mea sa-i apar pe români în fata unor posibile discriminari cu atât mai mult cu cât împrejurarile istorice ne dau dreptate”, se mai arata în comunicatul lui Gurzau.

Sursa: Iulian Urban
via roncea.ro

20 aug. 2010

Rezolva testul lui Einstein. (are si raspunsuri...)




Prezumtii:
1.Exista 5 case fiecare de alta culoare.
2.In fiecare casa locuieste o singura persoana, fiecare de alta nationalitate.
3.Fiecarui locatar ii place o anumita bautura, fumeaza o anumita marca de tigari si detine un anumit animal de casa.
4.Nici una din cele 5 persoane nu bea aceeasi bautura, nu fumeaza aceeasi marca de tigari, si nu detine acelasi animal de casa.




Se stiu urmatoarele:

a.Britanicul locuieste in casa rosie
b.Suedezul are un caine
c.Danezul bea cu placere ceai
d.Casa verde se afla in stanga casei albe
e.Locatarul casei verzi bea cafea
f.Persoana care fumeaza Pall mall are o pasare
g.Locatarul casei din mijloc bea lapte
h.Locatarul casei galbene fumeaza Dunhill
i.Norvegianul locuieste in prima casa
j.Fumatorul de Marlboro locuieste langa cel care are o pisica
k.Locatarul care are un cal locuieste langa cel care fumeaza Dunhill
l.Fumatorul de Wincherfield bea bere
m.Norvegianul locuieste langa casa albastra
n.Germanul fumeaza Rothmans
o.Fumatorul de Malboro are un vecin care bea apa

Cine are acvariul cu pesti??

Raspunsul se afla aici

4 aug. 2010

File de istorie: 4 august 1919 - ocuparea Budapestei de catre Armata Română

... Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească - roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut... Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: "Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?... Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă..." "Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată..."

Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui... "Cine oare să fi făcut această tragică glumă? - îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut..." "Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?", mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.

Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. "Mă voi interesa, domnule doctor", îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. "Este chiar acolea, domnule general", îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.

- Cum îl cheamă?

- Don sergent Iordan.

- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul... acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii...

Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor - ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă... De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur... Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar... le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: "Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi..." Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:

- Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat - era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă... L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: "Peste tot, domnule general". Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: "Bine, bine... văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?..." Şi iarăşi cîntecul lui: "Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru... pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace... şi nu mă las nici mort!..."

- Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?

Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:

- E lucru mare, domnule general... Dar... am auzitără că mai e şi o Vienă!...

Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: "faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare".

General Marcel Olteanu


Sursa: http://susopinca.net/

29 iul. 2010

Strigăt pentru surzi

Urlu, strig, strig cât pot de tare... încerc să exprim tot ce simt prin acest urlet....

Încerc, dar nu reuşesc. Acesta nu sunt eu... sunt o persoană paralelă cu ceea ce aş vrea să fiu, paralală cu ce am fost sau voi fi... Trăiesc într-o lume vulgară, poate prea vulgară. O lume care vede ceea ce văd şi eu, dar care nu simte niciodată ceea ce simt eu. Când eu sunt dezgustat, ceilalţi sunt în extaz, iar când eu admir ceva  ceilalţi aruncă cu pietre în semn de dispreţ... nu ştiu ce să mai fac! Îmi este greu. Vreau să urmresc ştirile de la televizor, dar nu pot. Nu pot pentru că nu văd nimic bun acolo. Crime, violuri, împrumuturi care ne afundă Ţara în datori şi... reclame. Aceste spoturi de câteva secunde,care fac oamenii să meargă ca o turmă de oi fără noimă să cumpere un ou de la un magazin numai pentru că este mai ieftin cu 5 bani, mă înnebunesc. Omul nostru nu se gândeşte că pe lângă ou pe masă trebuie să mai pună şi o felie de pâine... El pleacă acasă muţumit că a dat cu 5 bani mai puţin pe ou, negândindu-se că ceea ce a economisit la ou a pierdut la cumpărarea pâinii. Asta văd la televizor, sau mai bine zis tembelizor. Mă întreb dacă Burebista s-ar fi înţeles cu cei de la Fondul Monetar Internaţional? Mă întreb dacă Burebista ar fi acceptat să îşi vândă Ţara în schimbul câtorva saci cu bani de aur?

Cum a ajuns Ţara într-o astfel de situaţie? Unul din motive este din cauză că sistemul educaţional, medical, sau orice alt sistem de stat sunt într-o continuă cădere. De ce să mă fac doctor? Păi ,mătuşa vărului de la Galaţi lucrează pentru italieni şi câştigă de trei ori mai mult decât medicul care are de făcut 10 ani de studiu pentru locul său de muncă. Oi fi eu prost să studiez? Ma bine să mă relaxez, să încerc să îmi aduc raiul pe pământ, să mestec seminţe uitându-mă la un meci sau să ies la shopping cu fetele să vedem ce-a mai apărut nou în vitrinele luminate, cu pantofi, poşete sau bijuterii.

Am ajuns aşa şi din cauza dezertorilor. Cum Ţara se află în impas, cum ne luăm toţi de mânuţă, ne îmbarcăm în primul avion care mai are locuri la bussines class, că, de, merităm, şi emigrăm noi, aşa frumos, în Canada. Sau, mai bine, cum nici nu ştim limbi străine, ne ducem la "fraţii italeni" să trăim în condiţii mizere pentru a ne putea mândri când venim în ţară că noi avem salariu de 800 $. Dar în ţară nu putem spune ceea ce facem, spunem doar: "mă ţine să îi fac mâncare şi să îi ţin companie, că e singurel, drăguţul de el", nu putem spune că trăim într-o debara de un metru pe un metru. că mâncăm o singură dată pe zi ceea ce le rămâne "stăpânilor" şi mai ales nu putem spune modul în care sunt trataţi. Aceşti oameni duc o viaţă de câine cu gândul că aşa le va fi copiilor mai bine. Le trimit lunar "preaiubitelor ploade" 500 de dolari ca "să aibă cu ce trăi". Dar copiii ce fac cu banii? Dacă sunt la o şcoală centrală, se droghează. Dacă sunt la o şcoală cu pretenţii medii, se apucă de băut şi de fumat, iar dacă sunt la o şcoală de la periferia oraşului îşi injectează droguri în vene şi încep a fura pentru că "plăcerea la ţigară începe să se stingă". Te sacrifici, mai bine spus, te înjoseşti, pentru ce? Pentru a-ţi omorî copilul? Aşa nu îţi ajuţi nici Ţara şi nici familia.

Tu pleci la italieni şi vrei ca atunci când te întorci toate lucrurile să fie în regulă? Te-ai gândit în vreo zi, când plângeai în debara aducându-ţi aminte ce bine e acasă că poate atunci când o să te întorci acasă acest acasă să nu mai fie România? Te-ai gândit că poţi avea "casa" în "ţinutul autonom secuiesc"? Şi atunci o să te întrebi: de ce? Pentru că nu ne putem apăra graniţele. Pentru că românii noştri stau prin Italia şi militarii noştrii prin Irak şi Afganistan. S-au dus acolo să jefuiască o ţară pentru interese care nu sunt româneşti. Mergem acolo şi murim, pentru cine? Pentru România? Nu cred. Apărăm noi vreun teritoriu românesc pe-acolo? Sau luptăm noi acolo să ne reîntregim Ţara fără să ştiu eu? Cred că miltarii noştrii se cred în Basarabia şi vor a doborî pe cotropitorul rus... Să ne aducem aminte, oare, că Româna a fost primul stat din lume care a acceptat Republica Moldova ca stat independent? Greşim o dată, greşim de două ori, dar niciodată nu mai învăţăm şi noi din greşelile strămoşilor noştri? Credem în aşa-zise teorii, eretice de altfel, care spun că omul este rezultatul evoluţiei speciilor de la nimic, practic, (cică de la o materie nevie - moartă), această evoluţie fiind coordonată de Dumnezeu. Căutăm tot timpul o cale de mijloc între bine şi rău, dar alegem răul împachetat într-o pojghiţă de bine. Dacă vrem să punem la o oră de istorie o mărturie video a basarabenilor întemniţaţi pentru sentimente româneşti, trebuie să facem o cerere care, bineînţeles, nu se aprobă pe motiv că „ nu ne interesează pe noi treburile astea cu basarabenii. Ce treabă avem noi cu ei?"

Din fericire nu trăim într-o ţară de oameni fără suflet, fără trăire românească şi făr΄ de cuget, căci dacă ar fi aşa acest lucru ne-ar duce spre piere!