Toată povestea noastră începe în sumbra zi de 23 august 1944, ca urmare a deplasării unei delegaţii române la Moscova, pentru semnarea Convenţiei de Armistiţie cu Naţiunile Unite. Ruşii, conform înţelegerilor secrete cu forţele aliate, se hotărăsc să-şi extindă puterea, doresc să aibă controlul total. Prin introducerea comunismului în România au reuşit să preia o ţărişoară cu o istorie pe cât de lungă, pe atât de frumoasă din punct de vedere istoric. În 20 februarie, primul lider comunist, Gheorghe Apostol a fost rănit, iar ca răspuns, patru zile mai târziu, câţiva bolşevici au deschis focul asupra unor manifestanţi pentru a impune prin forţă guvernul Groza, acest guvern instaurându-se după demisia generalului Rădescu, respectiv în data de 6 marie 1945. Pentru ca Partidul Muncitoresc din România să atragă noi simpatizanţi, Petru Groza a pus în vigoare reforma agrară. Vicleşugul acestei măsuri s-a văzut câţiva ani mai târziu, când comuniştii au trecut la cooperativizarea agriculturii. În faţa perspectivei de a rămâne fără pământ, o parte a ţăranilor nemulţumiţi au protestat. Aveau să îndure suferinţa temniţelor comuniste sau, mai grav, să fie împuşcaţi.
Încercând să stopeze ascensiunea comunismului în România, în anul 1946 Regele Mihai a declanşat greva regală. Singurele consecinţe au fost includerea a doi reprezentanţi ai PNL şi PNŢ în Guvern. Groza a creat lagărele de deţinuţi, a impus controlul total al ziarelor şi a declanşat alegeri „libere”. Pentru intimidarea „huliganilor naţionalişti” s-au impus arestări. Sovieticii i-au sprijinit pe comunişti şi au preluat puterea prin falsificarea alegerilor, împotriva partidelor istorice. Un nou val de arestări a început după semnarea Tratatului de Pace cu Naţiunile Unite. Sute de mii de români au fost aruncaţi în temniţele comuniste. O parte a lor nu a mai văzut lumina zilei niciodată. Jilava, Gherla, Aiud, Sighetul Marmaţiei, Gherla este numele a doar câteva din înfricoşătoarele lagăre care erau răspândite în întreaga ţară. Au fost închişi nu numai membrii partidelor politice, ci şi ofiţeri ai Armatei Române, pentru vina de a fi redobândit Basarabia, intelectuali care se împotriveau instaurării unui regim dictatorial al proletariatului, prelaţi ai Bisericii, care au luat atitudine împotriva ateismului comunist, şi, în general, orice om care era în dezacord cu regimul comunist. De aici şi până la desfiinţarea şi interzicerea partidelor politice a fost un drum scurt. Opoziţia a fost lichidată. În noiembrie 1947, prin înlăturarea P.N.L.-ului din guvern, PCR-ul a rămas singurul partid care conducea ţara. În data de 30 decembrie 1947, Regelui Mihai i s-a cerut abdicarea. România devine după această dată republică, deşi acest fapt nu a fost niciodată votat de guvern, dar asta nu a fost un impediment pentru comunişti. O altă fărădelege a comuniştilor a fost schimbarea sistemului monarhic, prin falsificarea rezultatelor referendumului.
Un nou capitol al comunismului a început odată cu moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Locul său în Partidul Muncitoresc din România a fost luat curând de „mult prea iubitul tovarăş Nicolae Ceauşescu”. De la primirea în funcţie a lui Ceauşescu el l-a atacat pe fostul conducător, pentru a ieşi în evidenţă, spunând despre el însuşi că este „deschizătorul marii politici”. În 1964 sunt eliberaţi deţinuţii politic.
Într-o perioadă scurtă, între anii 1965-1971, Ceauşescu a adoptat o nouă Constituţie, a schimbat numele ţării în Republica Socialistă Română şi a redenumit Partidul Muncitoresc din România în Partidul Comunist Român. Prin promisiunile cu caracter populist, Ceauşescu şi-a câştigat simpatia poporului, dar şi pe cea a Occidentului.
În august 1968, trupele sovietice împreună cu trupele tratatului de la Varşovia se hotărăsc să atace Cehoslovacia. La Bucureşti, Nicolae Ceauşescu pregăteşte o mişcare inteligentă. Se hotărăşte să condamne invazia, lucru care stârneşte admiraţia chiar şi în rândul intelectualilor, care până atunci erau rezervaţi faţă de PCR. Cazurile lui Paul Goma şi Nicolae Breban sunt edificatoare în acest sens. Sute de mii de oameni au participat la mitingul în care Nicolae Ceauşescu condamna invadarea Cehoslovaciei de trupele armatei sovietice.
Pentru a amplifica rolul Republicii Socialiste Române „tovarăşul” efectuează o serie de vizite repetate în afara teritoriului românesc.
Începând din anul 1972, Ceauşescu Nicolae îşi pune rudele în funcţii de partid, cea mai bine promovată fiind soţia sa, Ceauşescu Elena.
În anul 1974, Ceauşescu este investit în funcţia de preşedinte al Republicii. De când a fost investit în funcţie „tovarăşul” a luat o serie de decizii economice greşite, ceea ce a adus câţiva ani mai târziu Republica Socialistă Română într-o situaţie de criză şi colaps financiar.
În 1980, Republica Socialistă Română semnează un acord cu privire la schimburile de produse dintre Republică şi Comunitatea Europeană. Acest fapt îi aduce lui Ceauşescu simpatia popoarelor europene, dar şi vizita a doi preşedinţi ai Statelor Unite ale Americi, preşedinţii Nixon şi Ford.
Pentru că noile blocuri construite trebuiau să fie populate, „tovarăşul” ia una dintre cele mai groaznice măsuri luate de Partidul Comunist Român, aceea de a demola gospodării ţărăneşti. Tot în programul său de demolări, pe lângă gospodării, „tovarăşul” mai are două ţinte: monumentele istorice şi bisericile. Românii exilaţi şi comunitatea internaţională încep să ia atitudine. Prin aceste demolări, Ceauşescu a remodelat capitala, dându-i acesteia un nou stil.
Tot în acest program de remodelare al Bucureştiului, Ceauşescu demarează construirea Casei Poporului (a doua ca mărime din lume, după Pentagon).
În 1977 are loc greva minerilor din Valea Jiului. Minerii declară grevă generală. Este nevoie de intervenţia directă a lui Nicolae Ceauşescu, care, mergând în Valea Jiului, le promite îndeplinirea solicitărilor protestatarilor. După încetarea grevei, liderii minerilor sunt arestaţi, iar Valea Jiului este împânzită de Securitate.
Paul Goma încearcă să constituie o organizaţie anticomunistă, Charta ’77, în jurul căreia să solidarizeze românii în lupta împotriva dictaturii. Atât el, cât şi cei care i s-au alăturat, sunt arestaţi.
Tot în anul 1977, Partidul şi Republica primesc o lovitură grea prin fuga trădătorului Pacepa. Acesta era unul dintre conducătorii de vârf ai temutei Securităţi. Colaboratorii lui Pacepa rămân în continuare cu funcţii de conducere în structura Departamentului de Informaţii externe.
O năpraznică lovitură stârneşte tipărirea cărţii lui Pacepa - „Orizonturi roşii: Cronicile unui spion comunist”, în 1986. În această carte este dezvăluită colaborarea Partidului Comunist Român cu terorişti arabi şi se arată faptul că Republica făcea spionaj împotriva industriei americane. Sunt prezentate, de asemenea, planurile de atragere a susţinerii politice a Occidentului.
Starea izolării Republici Socialiste Române se accentuaează după aceste dezvăluiri, iar starea economică devine din ce în ce mai precară.
„Momentul fericit” al lui Ceauşescu a trecut, şi odată cu acesta şi simpatia oamenilor a început să dispară. Majoritatea oamenilor erau nemulţumiţi, drept urmare, în data de 15 noiembrie 1987, muncitorii de la Steagul Roşu din Braşov au ieşit în stradă, pentru că de câteva luni li se făceau reţineri nejustificate din salariu şi pentru că nu mai suportau condiţiile de viaţă ale unui regim care se considera ca fiind, în primul rând, al muncitorilor. Iniţial, protestul a fost, putem zice, paşnic. S-a început cu slogane ca „Vrem mâncare”, „Vrem lumină la copii” etc. Pe traseu, celor 200 de „stegari” li s-au adăugat alţi oameni, şi ei la rândul lor fiind nemulţumiţi de condiţiile de traai de la vremea aceea. Momentul în care manifestaţia a prins o altă conotaţie a fost intonarea actualului imn naţional (interzis şi ştiut de puţină lume la acea vreme) şi rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”. De atunci a început adevărata revoltă a oamenilor. De atunci a început adevărata revoltă anticomunistă. Lozinci ca „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!” au răsunat în tot Braşovul. Manifestanţii s-au îndreptat spre Judeţeana de Partid, unde au fost provocaţi prin nesăbuitele vorbe ale unui activist de partid: „Sunteţi voi viteji azi, dar să vă văd eu mâine!”. Manifestaţia a degenerat, şi fiindcă era zi de alegeri şi nomenclatura comunistă se pregătea de sărbătoare, pe geamuri au început să zboare scaune, caşcaval, documente, salam. De pe clădirea Judeţenei de Partid, în uralele manifestanţilor, a fost aruncat un portret-gigant al Secretarului General al Partidului, „tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, de către un muncitor de la Tractorul, pe nume Gheorghe Duduc.
Securitatea, văzând ce turnură a luat manifestaţia, a trimis îndată la sediul Judeţenei de Partid forţele speciale.
A doua zi s-a soldat cu arestări, iar sintagma „nu vă faceţi griji, dau câteva declaraţii şi apoi se întoarec acasă” a fost auzită de nevestele sau rudele celor arestaţi din cauza participării la revoltă.
În drumul spre Inspectoratul General de Poliţie – Bucureşti, maşina „novembriştilor” se „strică”. Se răspândeşte zvonul că muncitorii, elevii şi studenţii arestaţi vor fi executaţi. Această „stricare neaşteptată” era o tactică prin care te terorizau psihic, prin care comuniştii îţi arătau că ei deţin puterea, că eşti în mâinile lor şi că ei pot face orice cu tine şi cu viaţa ta.
După bătăile primite la Inspectoratul General de Poliţie – Bucureşti, novembriştii s-au întors acasă pentru a-şi primi pedepsele. Majoritatea au fost deportaţi în oraşe ca Alexandria, Piatra Neamţ, Slobozia, etc. Ideea era să împartă „gruparea huliganică” prin toată ţară, pentru ca ea să nu mai existe, şi să nu se mai revolte vreodată împotriva „mult-pre-iubitului şi stimatului tovarăş Nicolae Ceauşescu”. Când venea „tovarăşul” într-un oraş în care existau deportaţi „novembrişti”, aceştia erau nevoiţi să stea la secţiile de miliţie închişi, pentru „a nu perturba buna desfăşurare a activităţilor”.
15 Noiembrie 1987 a fost începutul sfârşitului. În decembrie 1989, în Timişoara încep manifestaţiile de protest împotriva regimului comunist. Oraşului martir Timişoara i se alătură Braşovul, Clujul, Bucureştiul. În cele din urmă, întreaga ţară. Din păcate, în timpul revoluţiei sunt ucişi peste 1000 de oameni, majoritatea tineri protestatari, sătui de promisiunea făuririi Epocii de Aur.
Un regim de ocupaţie instaurat prin crimă, cu sprijinul Armatei Roşii, ieşea din istorie tot prin crime. Petre Ţuţea, şi el unul dintre deţinuţii politici ai acestui regim, definea regimul comunist ca pe o crimă continuă. Realitatea acelor timpuri i-a dat deplină dreptate.
Ce a însemnat, totuşi, regimul comunist pentru România? Scriam mai înainte de crimele acestuia. Crimele comuniştilor nu au fost, însă, numai de natură fizică. Închiderea în puşcării a elitelor politice, religioase, culturale, economice, miltare, ţărăneşti constituie o altă crimă de neiertat. S-a încercat o nivelare la nivelul cel mai de jos al celor care aveau să conducă ţara. Aceasta a făcut ca România să piardă câteva zeci de ani în dezvoltarea sa.
Dar, poate cel mai important lucru care a fost furat românilor este libertatea. Am vorbit despre libertatea furată celor care au îndurat iadul închisorilor comuniste. Dar toţi românii au fost într-o închisoare, mai mare, numită Republica Socialistă România, în care restricţiile şi constrângerile erau dominante.
Şi, pentru a arăta ura comuniştilor faţă de tot ce înseamnă spirit uman, ar trebui menţionat că şi cărţile au fost arestate, nu doar autorii lor. Peste 8000 de titluri de cărţi au fost interzise. Autori români, vii sau morţi, au fost puşi la index: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic şi mulţi, mulţi alţii. O crimă ale cărei efecte sunt vizibile, poate, numai astăzi. Şi, ceea ce mi se pare celmai edificator, este un lucru pe care l-am auzit de la un deţinut politic, anume acela că un poet a fost condamnat la moarte pentru o poezie pe care a scris-o.
Petre Ţuţea spunea că libertatea omului este prezenţa divină din el. Şi, de aceea, trebuie s-o apărăm. Este cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la cei care au luptat împotriva comunismului.
