Soarele s-a simtit rusinat si-a rosit de splendoarea lumii noaste. Nu
putem intelege, pătrunde sau chiar explora lumea-n lung si lat ca să constientizăm
frumusetea ei.
Zbor neintrerupt si degeaba. Uneori schimb peisajul, tipologiile de
oameni se mai schimba, frumusetea imi este mai putin sau mai mult apreciată si
la rândul meu apreciez diferit, mă bucur, invăt, simt. M-am intrebat mereu de
ce am acest dar de a fi frumos colorat. Oamenii nu sunt asa. Sunt monotoni. De
o culoare des intâlnită, uneori stricată, innegrită, probabil de prea multă
ură, nu de soare. Dacă ar fi fost să fi stat mult la soare, căci poate se pot intuciurii
din această cauză, atunci ar fi fost frumosi, dar nu sunt. Natura, animalele,
florile, pasarile toate ne revenim cand apare soarele, numai ei sunt suparati.
Sunt suparati cand e soare, cand ploua, sunt suparati chiar si cand canta, dar
nu isi dau Ei seama si nu apreciază
ca atare fiecare clipa pe care o trăiesc. Ei sunt supărati atunci când plouă
pentru că sunt udati de ceea ce ii tine in viată zi de zi, noapte după noapte,
dar nu isi dau seama că dacă mă plouă pe mine, mor. Mor si nu mai pot invia
nicicând. Cum eu rămân fără aripi la fel rămân și ei când uită să iubească.
Fără iubire ajung mai rău decât orice lighioană, devin monotoni, simpli, anosti.
Practic, fără dragoste nu au inimă. Fără inimă nu au viată, fără viată si inimă
nu mai merită statutul de Ei, dar
nici nu ajung noi, nu, ei nu se
consideră egali nouă, nu au făcut-o si nu o vor face niciodată.
Si totusi, dacă nu mai au inimă cum ii pot numi? Ei nu trebuie jigniti, desi uneori o merită. Distrug păduri, omoară
copaci, se exploatează unul pe altul pentru niste hârtii frumos colorate cu
chipuri ciudat reliefate pe ele si se vânează. Da, se vânează mai rău, mai rău
ca oricine pe lumea asta. Fiecare tinde la ce are celelalt, fiecare asteaptă să
gresească unul pentru a ajunge „mai sus” sau pentru a avea o „cutie de
chibrituri” mai mare. De ce au nevoie de aceste cutii de chibrituri, urat
realizate? De ce? Se limitează singuri, se pedepsesc singuri să stea intr-un
spatiu restrâns. Se leagă de locuri, fac aceleasi lucruri, ajung să viseze să
stea mai mult intr-o altă cutie, o cutie de chibrituri mai inaltă, mai albă,
mai verde, mai intortochiată, cu geamuri sau bârne de inox cu multi oameni,
multe fire, cu mâncare sau mii si mii de becuri, pixeli, monitoare. Reciclează
hârtia, o sortează pentru a intoarce o parte din răul pe care il fac zi de zi
când călătoresc in „nucile lor pe patru roti”. De ce nu zboară?! Mă intreb, dar imi dau răspunsul singur: pentru
că au uitat să o facă. Sunt prea ocupati de ei insisi pentru a mai putea zbura.
Incearcă să facă asta zi de zi, dar nu eliberându-si mintea, iubind si fiind
pozitivi, nu, ci prin niste „păsări de fier”, fără aripi si fără a se asemăna
cu Noi.
Noi
am reusit să lăsăm totul in urmă pentru Ei.
Le-am lăsat natură – au făcut orase, le-am lăsat ape – au făcut munti de deseuri,
ne-am oferit pe noi – Ei ne ignoră. Am luat in zbor toată averea
mea si nu cântăreste niciun nanogram. Nu am nevoie de nimic altceva decât de
iubire. Soare am, pământ am, apă, cer, tot ce imi pot dori am, dar Ei, Ei ce au? Cutii in care se
limitează?
Pur si simplu nu ii pot intelege. De ce nu pot uita o zi, o singură zi
de tot ce e rău pe lumea asta, de tot ce e urât si... să zboare. Să nu
trebuiască să respecte un anumit drum, să si-l facă ei. Să poată alege in
fiecare secundă dacă vor să o ia la dreapta sau la stânga. Să ajungă cu fortele
proprii in locuri mai bune, mai frumoase. Dar nu o fac si asta mă face să mă intreb
zi de zi: de ce?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu