Drumul spre neantul luminos

Se aud note de pianoforte melancolic, note uşoare, blânde şi dumnezeieşti. Ceva simplu şi pur ca mirosul aerului tomnatic de noiembrie se-aşterne calm într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri. Bogăţie, furmuseţe, zgârcenie, idealuri, toate cele specifice omului se sting odată cu lăsarea serii celei de veci. Seara se lasă peste acest om ajuns la cărunteaţă, dar sufletu-i plin de lacrimi. O cameră mare, cu accente franţuzeşti, cu arcade brâncoveniene şi... un pat. Un pat gol, ursuz, rezemat de un perete gălbui şi învins în cele din urmă de igrasie, adăposteşte în el o ultimă încercare disperată a unui suflet cărunt de a răzbii într-o lume nemiloasă.

E depăşit, dar ţine cu dinţii de această casă şi lume ambele aflate în paragină de prea mult timp. Se luptă, dar este singur. Sufletul şi l-a dat de mult unei soţii aflată într-un tablou imens în acril. Ea îi trimite din tabloul său o privire caldă, iubitoare, bietului bătrân, dar în acelaşi timp o privire aristrocrată. Trăsăturile ei: ochii migdalaţi, poziţia galantă a mâinii şi eşarfa ce-i acoperea gâtul subţire arătau rafinamentul acelei doamne ce deţinea şi inima şi sufletul bărbatului.

Fusese în tinereţe un om frumos la chip şi la port, iar acum a ajuns în disperul singurătăţii...

Se simte o notă de încheiere a pianului şi bătrânul cade cu totul în prada impresiunii sale. De-odată e-nvăluit în lumină şi-n pulberi şi totul se încheie. Sunet de pian, miros de aer, căldură pământească – toate se sting şi totul trece ca o seară efemeră de noiembrie.

20 ianuarie, olimpiada de română