O scrisoare nescrisă

Stau acum în faţa calculatorului şi scriu o scrisoare ce trebuia scrisă de mult... Scriu o scrisoare în care vreau să-mi cer scuze că te-am supărat. Vreau să-mi cer scuze că ţi-am greşit, vreau să-mi cer scuze pentru toate lucrurile pe care ţi le-am făcut cu bună ştiinţă, dar mai ales pe cele pe care ţi le-am făcut fără măcar să concretizez că ele te por rănii. Vreau să-mi cer scuze că am existat vre-odată „noi” pentru că atunci când ne gândim la „noi”, ne gândim cu tristeţe, supărare sau poate suntem doar melancolici gândindu-ne că se putea să fie mai rău.

Acum simt „că nu mă simt bine”. Simt că te-am rănit şi ştiu că suferi. Simt, ştiu că eşti lângă mine, însă „Ura” ne desparte. Nu ura mea sau ura ta ci acea Ură care ne-a făcut să devenim mai răi, acea Ură ce m-a făcut să scriu ceea ce scriu acum, acea ură ce ne-a făcut să fim atât de aproape, simţind că suntem la mile depărtare unul de celălalt. De mult timp simt că această Ură ne desparte, dar acum a reuşit să ne biruiască. Ea stă şi te pândeşte la fiecare colţ de stradă, la fiecare tastă apăsată, la fiecare gând rău Ea este lângă tine aşteptând să se hrănească din suspinele tale.

Nici Binele nu ne-a ajutat prea mult pe „noi”. Nu ne-a ajutat pentru că ne-a arătat tot timpul faptul că se poate şi mai bine. Ne-a mai sfătuit din când în când şi asta ne-a ajutat mult, însă neputând respecta tot ce ne sfătuia, am renunţat la El şi astfel Binele ne-a părăsit. Aproape ţi-a arătat ţie perfecţiunea, însă tu ai luat-o în braţe fără a ştii că fiecare om se deosebeşte prin micile imperfecţiuni ale sale. Aceste imperfecţiuni, aceste greşeli ne fac să fim unici şi iubitori.

Îmi pare rău când văd că prieteni buni se ceartă din nimic. De obicei ea suferă şi el uită. Aşa s-a întâmplat şi în cazul unor buni prieteni de-ai mei. S-au certat dintr-o prostie... şi acum ea suferă... încă mai ţine la el, însă pare a ţine degeaba...

Cred, vreau să fiu ca un petec de pământ într-un câmp plin de flori şi de iarbă. Dacă stai şi te uiţi vezi mai întâi florile, iarba şi atunci când te uiţi mai atent la câmp vezi şi un petec negru de pământ. Îl vezi şi el poate îl priveşti cu o oarecare urăciune pentru că strică priveliştea... dar când un om muncitor vede acel petec de pământ, faţa i se luminează pentru că ştie că dacă va sădi şi va avea grijă de acel petec, poate acolo o să apară o floare măiestuoasă, poate nu una aşa de frumoasă ca celelalte, dar totuşi acolo va fi floarea lui.


P.S.: În ceea ce am scris sunt povestite mai multe întâmplări care au ca personaje principale diferiţi prieteni, de aceea, poate, nu veţi recunoaşte tot ceea ce am scris şi, poate, veţi crede că mint. Fiecare personaj din scrisoare reprezintă un om real, toate întâmplările prezentate fiind reale.

P.S.: Urşi, sper să te faci bine... ;-)

Ce înseamnă să fi copil?

Să fim copii cu toţii ştim ce înseamnă. Să fi părinte, însă ne e mai greu să aflăm, darămite să mai şi înţelegem.

A fi părinte este calitatea cea mai mare a unui om, dar această calitate care ne este dată de Dumnezeu este şi una dintre cele mai mari responsabilităţi pe care le poate primi un om. Această responsabilitate este mare pentru că trebuie să ai grijă de educaţia pe care copilul tău o va primi, dar şi de modul în care se va folosi de ce îl înveţi tu în primii ani de viaţă pentru că pe lângă educaţie trebuie să îi conturezi şi un caracter, căci fără caracter educaţia pe care i-o faci se duce de râpă.

Dragostea părintelui pentru copil este ca o candelă aprinsă către cer, e sentimentul perfect, diafan, pur, ce este dublat de dragostea copilului faţă de părinte, de această legătura profundă, sufletească, uluitoare.

Voioşia, pofta de viaţă şi inocenţa copilului care abia face primii paşi spre copilărie te poartă în alte lumi, pe alte plaiuri, copilăreşti, curate, uluitoare.

Copilul îţi cântă viaţa la un nai ce naşte clipă de clipă alte şi alte generaţii.

Pentru copil nu există griji, probleme sau alte motive de îngrijorare. El e făcut să râdă şi să te facă să râzi. Să te bucure şi să îl încânţi, să se joace şi să te facă şi pe tine la rândul tău să te joci, să te întorci în perioada cea mai dragă a unui om, copilăria.

Părintele e cel care creează echilibru, care constant se sacrifică şi se îngrijorează, care mereu rezolvă probleme, aşa cum a fost, cum este şi cum va fi mereu.

Cu toate acestea dragostea face totul posibil, iar credinţa într-o mamă şi-ntr-un tată te duc mereu la împlinirea şi bucuria sufletească.