O scrisoare nescrisă

Stau acum în faţa calculatorului şi scriu o scrisoare ce trebuia scrisă de mult... Scriu o scrisoare în care vreau să-mi cer scuze că te-am supărat. Vreau să-mi cer scuze că ţi-am greşit, vreau să-mi cer scuze pentru toate lucrurile pe care ţi le-am făcut cu bună ştiinţă, dar mai ales pe cele pe care ţi le-am făcut fără măcar să concretizez că ele te por rănii. Vreau să-mi cer scuze că am existat vre-odată „noi” pentru că atunci când ne gândim la „noi”, ne gândim cu tristeţe, supărare sau poate suntem doar melancolici gândindu-ne că se putea să fie mai rău.

Acum simt „că nu mă simt bine”. Simt că te-am rănit şi ştiu că suferi. Simt, ştiu că eşti lângă mine, însă „Ura” ne desparte. Nu ura mea sau ura ta ci acea Ură care ne-a făcut să devenim mai răi, acea Ură ce m-a făcut să scriu ceea ce scriu acum, acea ură ce ne-a făcut să fim atât de aproape, simţind că suntem la mile depărtare unul de celălalt. De mult timp simt că această Ură ne desparte, dar acum a reuşit să ne biruiască. Ea stă şi te pândeşte la fiecare colţ de stradă, la fiecare tastă apăsată, la fiecare gând rău Ea este lângă tine aşteptând să se hrănească din suspinele tale.

Nici Binele nu ne-a ajutat prea mult pe „noi”. Nu ne-a ajutat pentru că ne-a arătat tot timpul faptul că se poate şi mai bine. Ne-a mai sfătuit din când în când şi asta ne-a ajutat mult, însă neputând respecta tot ce ne sfătuia, am renunţat la El şi astfel Binele ne-a părăsit. Aproape ţi-a arătat ţie perfecţiunea, însă tu ai luat-o în braţe fără a ştii că fiecare om se deosebeşte prin micile imperfecţiuni ale sale. Aceste imperfecţiuni, aceste greşeli ne fac să fim unici şi iubitori.

Îmi pare rău când văd că prieteni buni se ceartă din nimic. De obicei ea suferă şi el uită. Aşa s-a întâmplat şi în cazul unor buni prieteni de-ai mei. S-au certat dintr-o prostie... şi acum ea suferă... încă mai ţine la el, însă pare a ţine degeaba...

Cred, vreau să fiu ca un petec de pământ într-un câmp plin de flori şi de iarbă. Dacă stai şi te uiţi vezi mai întâi florile, iarba şi atunci când te uiţi mai atent la câmp vezi şi un petec negru de pământ. Îl vezi şi el poate îl priveşti cu o oarecare urăciune pentru că strică priveliştea... dar când un om muncitor vede acel petec de pământ, faţa i se luminează pentru că ştie că dacă va sădi şi va avea grijă de acel petec, poate acolo o să apară o floare măiestuoasă, poate nu una aşa de frumoasă ca celelalte, dar totuşi acolo va fi floarea lui.


P.S.: În ceea ce am scris sunt povestite mai multe întâmplări care au ca personaje principale diferiţi prieteni, de aceea, poate, nu veţi recunoaşte tot ceea ce am scris şi, poate, veţi crede că mint. Fiecare personaj din scrisoare reprezintă un om real, toate întâmplările prezentate fiind reale.

P.S.: Urşi, sper să te faci bine... ;-)