Să fim copii cu toţii ştim ce înseamnă. Să fi părinte, însă ne e mai greu să aflăm, darămite să mai şi înţelegem.
A fi părinte este calitatea cea mai mare a unui om, dar această calitate care ne este dată de Dumnezeu este şi una dintre cele mai mari responsabilităţi pe care le poate primi un om. Această responsabilitate este mare pentru că trebuie să ai grijă de educaţia pe care copilul tău o va primi, dar şi de modul în care se va folosi de ce îl înveţi tu în primii ani de viaţă pentru că pe lângă educaţie trebuie să îi conturezi şi un caracter, căci fără caracter educaţia pe care i-o faci se duce de râpă.
Dragostea părintelui pentru copil este ca o candelă aprinsă către cer, e sentimentul perfect, diafan, pur, ce este dublat de dragostea copilului faţă de părinte, de această legătura profundă, sufletească, uluitoare.
Voioşia, pofta de viaţă şi inocenţa copilului care abia face primii paşi spre copilărie te poartă în alte lumi, pe alte plaiuri, copilăreşti, curate, uluitoare.
Copilul îţi cântă viaţa la un nai ce naşte clipă de clipă alte şi alte generaţii.
Pentru copil nu există griji, probleme sau alte motive de îngrijorare. El e făcut să râdă şi să te facă să râzi. Să te bucure şi să îl încânţi, să se joace şi să te facă şi pe tine la rândul tău să te joci, să te întorci în perioada cea mai dragă a unui om, copilăria.
Părintele e cel care creează echilibru, care constant se sacrifică şi se îngrijorează, care mereu rezolvă probleme, aşa cum a fost, cum este şi cum va fi mereu.
Cu toate acestea dragostea face totul posibil, iar credinţa într-o mamă şi-ntr-un tată te duc mereu la împlinirea şi bucuria sufletească.
