Un articol exceptional al lui M.Eminescu in legatura cu ungurii, din cauza caruia a fost dat in judecata. (Echilibrul)

 Echilibrul

Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.es., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?

Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.

Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune.— D. es. e acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimica mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor nici a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresiunea poporului românesc? Nu… nici expresiunea celui maghiar măcar; căci atunci am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresiune a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni cari ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţiune?

Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o naţiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţii căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimica mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.

Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcînd o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bonomia de a crede cum că în legile şi măsurile lor ne obligă creaţiile unor creieri turburi ungureşti, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pe noi ne obligă pur şi simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, şi pentru noi el e personificarea naţiunii române. Noi suntem amici ai unităţii Austriei şi tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deşi legi pe cari nu ni le-am făcut noi înşine nu ne obligă.

Ele sunt făcute în flagrantă contradicţie cu convingerea noastră, fără consimţământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false şi nedrepte. Cum că noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din raţiunea de mai sus, e o măsură pe care oamenii de bine ne-o aprobă; cum că însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e şi mai sigur, pentru că ne punem pe un teren fals şi recunoaştem legalitatea existenţei lor, când ele a priori prin abţinerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esenţă, şi legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pe care noi trebuie s-o respectăm până când respectăm unitatea Austriei. Se zice că să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, — iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenţi de a ne dărui lucruri pe care domnul [le] dăruieşte servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt aceşti reprezentanţi din Dietă reprezentanţi fideli ai naţiunilor? Dar toată lumea ştie că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în tranzacţiuni cu oameni care pentru noi nu sunt competenţi nici de a da, nici de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului. Puterea executivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea care ni impune legi străine şi căreia nu ştim ce nume să-i dăm. Şi apoi tranzacţiuni cu astfel de oameni, care în faptă n-au ei înşişi nimica, a căror existenţă e iluzorie, nu prezintă nici o garanţie de durată, ba încă te compromiţi pactând cu ei asupra unor lucruri care nu sunt ale lor. Atitudinea naţiunii române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcţiona. Funcţiunea lui e în el, în destinaţia lui, şi numai o împrejurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea şi noi românii. Drepturile şi legile ce au de-a ne guverna pe noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuinţelor noastre, vieţii noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înşine. Aceea, cum că ni se opreşte exerciţiul lor nu schimbă nimica din fiinţă.

Să cercetăm mai de aproape raţiunea semnăturii şi dacă ea poate însemna ori obliga mai mult decât sigiliul pe o sentinţă, care nu opreşte ca sentinţa să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului şi al sancţiunii şi dacă acestora amândouă le e permis de a fi în contradicţie cu voinţele, singure valabile, ale popoarelor ca atare. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul şi legislaţiunea purced de la el, el şi le crează când şi cum i trebuiesc, astfel încât, într-o normală stare de lucruri, sancţiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancţionate. Vom proba că e aşa. Pentru ca un lucru să existe trebuie să se întrunească mai multe condiţii. Astfel, legea rezultă din trebuinţa poporului, din voinţa lui şi din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voinţe. Este sancţiunea, acuma, o condiţie de existenţă a unei legi ori nu? După noi, nu — cel puţin putem constata că legal poate rezista poporul voinţei domnitorului, domnitorul voinţei poporului, ba. Va să zică, sancţiunea nu e condiţia de existenţă a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancţiunea e un simbol, precum domnitorul însuşi e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din naţiuni, vârful întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pe o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancţiunea are un înţeles grav; căci ea sânţeşte şi dă concursul brut dominării nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalităţii naţionale, înăduşirei unuia prin celălalt , — şi individele din popoare, deşi nu recunosc în conştiinţa lor acele legi, deşi nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea ,,asupră-le fără ei”, totuşi prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligaţi cu corpul, deşi nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăşi ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există. Ideea asta însă până azi a fost o credinţă, o religie, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuinţele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deşi fiecare în concentraţia sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religie poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprii. Astfel federaţiunea garantează pe de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe de alta e gagiul cel mai sigur al unităţii Austriei. Repetăm că simbolul nu-şi poate dispreţui ideea ce o conţine, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort şi fără înţeles. Simbolul nu ne poate obliga decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu şi prevederea celor mari ca să nu ne devină odioasă. Ideea — pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credinţele noastre seculare?

Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungari[e] cum este ca astăzi; Ungaria cum este nu e condiţie a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura raţiune care are respectul nostru şi care ne obligă. Legi, măsuri, anexări siluite: astea toate, deşi nu le putem respinge cu braţul, noi nu le recunoaştem, şi la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata şi dintre cei dintâi . Noi avem drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voinţa noastră chiar şi noi nu trebuie decât să anunţăm puterea ce se întâmplă a fi executivă că le vom exersa. Dacă acea putere se va simţi dispusă de a avea o altă voinţă decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă nici nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituţional guvernului nu-i e permis de a avea o voinţă proprie şi nici trebuie să fie altceva decât braţul legilor ce ni le facem noi înşine. Aşa trebuia făcut când cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză şi o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunării fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor şi comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu ştirea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-şi dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea şi comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.

Nu, până ce legislaţiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari, până atuncea sancţiunea nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă şi neprimibilă; cum sigiliul pus pe o sentinţă nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Rolul care rămâne pe seama tronului e încă foarte mare. El e stânca neclintită şi neinfluenţată a dreptăţii, personificarea fiecăreia din naţiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e aşa de iubit, căci poporul e în el şi el e în popor! Trebuie ca domn şi popor să se identifice; cel întâi să fie expresiunea celui din urmă, astfel ca voinţele lor să nu se contrazică niciodată!

Trecem la punctul al treilea, la acela al susţinerii în nişte drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decât egala îndreptăţire a tuturor, măsuri brute nu-şi au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică şi sângeroasă, căci asta ar însemna a uita că însuşi în armată proporţia germanilor şi maghiarilor faţă cu slavii şi românii e cea de ,,2: 8″. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pe când ieri încă era numai o masă. Şi să nu se uite că inteligenţa tuturor popoarelor din Austria e eminamente naţionalistă.

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi ca să ne dea nimica; şi, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată: „la tron!”.

Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte: Istoria Austriei!

În reconstrucţia Austriei trebuie ca sancţiunea popoarelor ca atare să premeargă sancţiunii suveranului.

Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele „Austria” va fi sinonim cu „pacea”.

22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai 1870

via: www.vlad-mihai.blogspot.com

Desi a trecut o luna de zile de la vandalizarea statuii lui Avram Iancu, edilii brasoveni nu au reusit sa repuna pe soclul statuii numele eroului si citatul "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natia fericita!"

Acum o luna de zile, sesizam public vandalizarea statuii lui Avram Iancu. Politia Brasov a demarat cercetarile pentru descoperirea faptasilor, iar Primaria Brasov, prin purtatorul ei de cuvant, Sorin Toarcea, ne asigura ca, in aproximativ o saptamana, va readuce monumentul la starea lui initiala. Din pacate, de atunci si pana astazi nu stim sa se fi intreprins ceva. Nu am aflat nici faptuitorii vandalizarii, nici numele lui Avram Iancu sau citatul "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natia fericita!" nu au fost repuse pe soclul monumentului. Sa nu fi reusit in acest timp Primaria Brasov sa identifice o turnatorie de cupru?

VIDEO. Patriotismul lui Novak Djokovic

Vlad Pârău: Auto-flagelare, auto-amăgire, auto-depăşire, .... AUTONOMIE!

Zilele acestea, postul public de radio a făcut ascultătorilor săi o surpriză de proporţii, invitându-l la emisiunea „K-Drane” pe episcopul reformat Laszlo Tokes, pe fondul discuţiilor tot mai aprinse cu privire la autonomia ... Secu-Land. Nu, nu este vorba despre ţara securiştilor ci, mai rău, despre ţara secuilor. De la microfonul acestei emisiuni de maximă audienţă, Tokes şi-a reiterat fervent teoria necesităţii absolute şi imediate a obţinerii autonomiei TERITORIALE pe criterii etnice pentru aşa-zisul „Ţinut Secuiesc” (judeţele Harghita, Covasna şi Mureş). Argumentele vădit nuanţate şi denaturate de care se servea pentru justificarea autonomiei erau: existenţa unei autonomii „istorice” în Transilvania (scaunele secuilor şi ale saşilor, ba chiar şi „autonomiile româneşti” din Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, etc.); existenţa la nivel european a autonomiilor locale; nevoia secuilor de a îşi reprezenta mai bine interesele (posibilă în viziunea lui Tokes doar prin intermediul autodeterminării); ridicarea nivelului de trai al populaţiei, prin sistemul auto-guvernării. 

Demnă de admirat a fost atitudinea moderatorului care, după ce l-a lăsat pe Tokes să îşi expună liber şi netulburat viziunile profetice, a oferit şi un drept la replică, pe care l-a pus la dispoziţia ascultătorilor. Un exerciţiu de maximă transparenţă care, din păcate, nu a fost fructificat în mod eficient de către majoritatea celor care au intrat în direct şi care, în loc să combată punctual argumentele aduse de episcopul reformat, s-au mulţumit să critice la întâmplare şi să bată câmpii fără vreo ţintă anume. Ce să-i faci, meteahna dintotdeauna a românului de a vorbi mult fără să spună nimic! Astfel că, la sfârşitul emisiunii, Laszlo Tokes, deşi văzându-se aprig atacat, a rămas cu teoria intactă şi necombătută, ceea ce, din punct de vedere al logicii, n-ar putea duce decât la concluzia că teoria lui a fost valabilă şi corectă, de vreme ce nu a putut fi demontată de nimeni. 

Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar aşa... Este nevoie de o separare a apelor, de o demantelare a intenţiilor ascunse ale unor argumente aparent de bun-simţ şi găsindu-se doar la prima vedere în spiritul celor mai luminate idei şi idealuri democratice. Definiţia minciunii are la bază ideea denaturării adevărului. În funcţie de gradul de denaturare, minciuna poate părea ori prea gogonată, ori atât de aproape de adevăr încât sfârşeşte prin a fi crezută. Tactica marilor falsificatori constă în a opera denaturări insesizabile, astfel încât să îşi aducă „adevărul” de partea lor. Astfel, opinia publică simpatizează cu ideile nobile expuse fără a-şi mai pune problema că savuroasa delicatesă pe care tocmai au înghiţit-o era, de fapt, o bomboană cu arsenic. 

În acest sens, vă propun în cele ce urmează o abordare mai atentă şi în detaliu a argumentelor invocate de Laszlo Tokes. Nu de amorul artei, ci mai degrabă din dragoste pentru adevăr. Concluziile le veţi trage şi singuri.

I. Continuitatea unei autonomii istorice în Transilvania

Cucerirea Transilvaniei de către unguri a avut loc treptat şi prin învăluire, de-a lungul perioadei cuprinse între sfârşitul secolului al XI-a şi începutul secolului al XIII-lea. Practic, la aproape un mileniu de la formarea poporului român şi la atâtea şi atâtea secole de la întemeierea Daciei lui Burebista, care avea în componenţa ei şi teritoriile denumite mai târziu „Pannonia”. Regii unguri îi colonizează pe secui şi pe saşi pentru a îşi putea organiza şi consolida cât mai uşor poziţiile în Transilvania. Secuii au avut funcţii militare precise, şi numai în baza acestora şi ca răsplată a loialităţii lor au putut primi în schimb privilegiile unei organizări autonome. Ei au reprezentat avangarda armatei ungare de cucerire şi, apoi, s-au stabilit în zona de margine a teritoriului obţinut, la hotarul cel mai îndepărtat (Zona Carpaţilor Orientali), asigurând apărarea întregii zone din spatele lor prin păzirea trecătorilor de invaziile populaţiilor migratoare. Cu alte cuvinte, ungurii i-au folosit pe secui drept „carne de tun” ca să-şi scoată ei castanele cu mâna altora. Pentru toate acestea, le-au oferit în schimb „pomana prostului” – facilităţi de autoguvernare şi autonomie. Excelentă ilustrare a zicalei „unul pune umărul şi altul dă din gură” – în timp ce secuii îşi puneau pielea la bătaie ca să le apere ungurilor fundul, ungurii legiferau privilegii mai mult de natură teoretică şi spiritual-morală decât practică, imediată. Curat-murdar!

Cât priveşte aşa-zisele „autonomii ale românilor”, ele nu rămân decât periferice şi trecătoare. Logic, era nevoie de o măsură de „consolare” a unei populaţii majoritare care nu se poate trezi dintr-o dată ca „tolerată” la ea acasă. Aşadar, ungurii au folosit un algoritm invers: independenţă – autonomie – subjugare. În orice caz, aceste autonomii nu apar decât în regiunile marginale, ca fărâmituri de la o plăcintă deja împărţită: Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului. Ele nu au avut decât un caracter de tranziţie, pentru a evita o asimilare imediată dar dificilă şi plină de „neplăceri”. Vorba aceea: boală lungă, moarte sigură. 

Realitatea rămâne totuşi una singură: românii, deşi majoritari, au fost treptat şi pentru totdeauna excluşi din viaţa publică a Transilvaniei, care era guvernată de cele trei clase privilegiate: nobilimea ungară, fruntaşii secuilor şi fruntaşii saşilor. Se ajunge ca, în 1437, în urma unei răscoale a ţăranilor (deci, în majoritate, a românilor) să se încheie documentul „Unio Trium Nationum” (unirea celor trei naţiuni – unguri, secui, saşi – împotriva inamicului comun: „ţăranii nelegiuiţi”), document prin care românii transilvăneni ajung să fie consideraţi  „admişi” sau „toleraţi”. În 1517, este emis „Tripartitum-ul lui Ştefan Werboczi”, un cod de legi care apare imediat după o amplă răscoală ţărănească. Prin Tripartitum, se defineşte denumirea de „popor”, care îi cuprinde doar pe nobili, şi denumirea de „plebe”, atribuită nenobililor, adică ţărănimii, deci majorităţii românilor. Prin acest act, o dată în plus, românii sunt excluşi complet de la viaţa politică a Transilvaniei. 

(1) Prin urmare, da, o parte marginală a românilor s-a bucurat de autonomie pentru o perioadă limitată de timp. Autonomia românilor a fost treptat îngrădită, sfârşind prin suprimarea totală. Există informaţii certe că după 1437 românii au fost definitiv îndepărtaţi din viaţa politică a Transilvaniei. (2) Singurele „autonomii” care s-au păstrat în Transilvania rămân cele ale secuilor şi saşilor, mâna dreaptă a stăpânirii ungureşti. (3) Pe de altă parte, voievodatul Transilvaniei în ansamblul său (deci nu românii în mod particular) s-a bucurat de un grad de autonomie în cadrul Regatului Ungariei, pierdut treptat după 1848 şi definitiv după 1867, când Transilvania e înglobată Ungariei, în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare. 

Din toate aceste trei realităţi istorice, eludând porţiunile de adevăr incomode şi supralicitând porţiunile convenabile (ideea de „autonomie”), falsificatorul Laszlo Tokes fabrică prin mixaj strălucita idee a „autonomiei seculare în Transilvania” pe care o prezintă cu fast ca argument de necombătut pentru actualele tentative de secesiune ale secuilor. Ceea ce nu spune domnul Tokes este tocmai faptul că secuii beneficiau de autonomie DIN PARTEA REGATULUI UNGARIEI. Or, cum acest regat nu mai există, este o absurditate să pretinzi României nişte privilegii pe care le-ai avut în evul mediu din partea Ungariei şi care erau acordate tocmai pentru activitatea împotriva populaţiei româneşti.

Să mergem mai departe. Treptat, revoltele românilor (care, după spusele domnului Tokes, beneficiau de toată autonomia din lume) -fie de natură culturală, fie de natură armată- încep să se înmulţească. În fruntea mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania s-a situat episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu, cel care, în 1744, îi înaintează Mariei Tereza memoriul „Supplex Libellus”, în care cerea anularea legilor discriminatorii pentru români şi acordarea de drepturi naţionale. Apare „Şcoala Ardeleană”, curent cultural promovat de o elită intelectuală, fundamentând ideologia naţională românească mai ales în forma ei politică. Se produce Marea Răscoală Ţărănească de la 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, cuprinzând o mare parte a Transilvaniei. În 1791, reprezentanţii Şcolii Ardelene elaborează documentul „Supplex Libellus Valachorum”, prin care cer ştergerea numirilor odioase şi jignitoare de „admişi”/”toleraţi” şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor, precum şi egalizarea în drepturi a clerului şi nobilimii cu plebea (cu referire la Tripartitumul din 1517 care delimita nobilimea de ţărănime, excluzându-i astfel pe români de la viaţa politică), reprezentare politică proporţională, drepturi lingvistice, etc.

De atâta culme a „autonomiei” de care se bucurau românii „toleraţi”, cu prilejul anului 1848 izbucnesc în Ardeal două revoluţii simultane. Aceea a românilor, care vor lupta sub comanda lui Avram Iancu (pentru păstrarea autonomiei Transilvaniei şi împotriva înglobării ei totale de către Ungaria, pentru recunoaşterea naţiunii române ca naţiune de sine stătătoare, pentru acordarea drepturilor de conştiinţă identitară: introducerea limbii române ca limbă oficială, învăţământ în limba română), şi aceea a ungurilor (care respingeau acordarea drepturilor naţionale pentru români şi luptau pentru unificarea Transilvaniei cu Ungaria, deci pentru desfiinţarea autonomiei). Prin urmare, ce anume cereau românii care, în viziunea lui Laszlo Tokes, s-au scăldat de când lumea în autonomia pe care Ungaria Mare le-a oferit-o dintotdeauna? Tocmai AUTONOMIE cereau! Şi nici măcar o autonomie teritorială, cum doresc astăzi secuii, ci doar una culturală (recunoaşterea drepturilor naţionale). Nu puteau dori o autonomie teritorială, de vreme ce Transilvania era deja autonomă. Ei nu făceau decât să apere această autonomie care se dorea anihilată prin anexarea la Ungaria. Iată că tocmai ungurii au fost cei care doreau desfiinţarea „autonomiei istorice a Transilvaniei” lui Tokes, şi nicidecum românii!

După Revoluţia din 1848, în Transilvania se instituie regimul habsburgic neoabsolutist, caracterizat prin centralizare şi germanizare. De unde autonomie? De unde limbă română? Abia în perioada 1861-1866, în cadrul unui regim politic liberal, Transilvania îşi recapătă autonomia „istorică” şi românii primesc pentru prima dată (după câte secole?) recunoaşterea drepturilor lor de conştiinţă şi identitate (deci o autonomie culturală): egalitatea naţiunii române faţă de naţiunile conlocuitoare, oficializarea limbii române (alături de ungurească şi germană), înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania (avându-l în frunte pe Andrei Şaguna).

Minunea nu va dura prea mult. Din 1867 ia naştere Austro-Ungaria. Dualismul austro-ungar este un compromis dintre curtea de la Viena şi nobilimea ungurească, având ca scop salvarea fostului Imperiu Habsburgic, pe punctul de a se dezmembra. Cu această ocazie, Ungaria anexează Transilvania (deci adio „autonomie istorică”, domnule Tokes!) şi aplică legi antiromâneşti, desfiinţând total drepturile naţionale ale românilor, abia cucerite în timpul regimului liberal (deci adio autonomie culturală, domnule Tokes!).

Bineînţeles, şi sub Austro-Ungaria românii „strigau de fericirea unei autonomii istorice în Transilvania”, domnule Tokes! Iată ce strigau: Pronunciamentul de la Blaj din 1868 (în care se cerea întoarcerea la statutul de autonomie a Transilvaniei şi respectarea drepturilor naţionale ale românilor statuate sub regimul liberal anterior); Memorandumul înaintat în 1892 împăratului de la Viena (în care se denunţa anexarea Transilvaniei şi pierderea autonomiei, maghiarizarea forţată şi politicile antiromâneşti, cerându-se acordarea drepturilor naţionale pentru români). În replică, în 1894 semnatarilor Memorandumului li se oferă libertatea şi autonomia cea mai dulce din câte există: puşcăria, de unde vor fi scoşi doar cu intervenţia ulterioară a Regelui Carol I al României. 

Iată, deci, în ce a constat „autonomia istorică a Transilvaniei” pe care secesionistul Laszlo Tokes o trâmbiţează pe toate gardurile şi chiar şi pe postul naţional de radio! 

Putem aşadar constata că, în mod sistematic, după 1848, dar şi înainte, românii nu vor face decât să lupte pentru autonomia teritorială a Transilvaniei şi pentru autonomia culturală a comunităţilor româneşti (prin recunoaşterea drepturilor naţionale şi de conştiinţă). Putem chiar să afirmăm că Unirea Ardealului cu România, înfăptuită prin Marea Adunare Naţională consultativ-plebiscitară de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918 nu este decât reacţia extremă a românilor, după un mileniu de „autonomie istorică” şi de „autonomie culturală”. După un mileniu de călcare în picioare. Dintre Unire şi Autonomie (care practic nu mai existase de la 1867 încolo), singura soluţie de eliberare a românilor a fost Unirea cu Ţara-Mamă. Poate că, dacă Austro-Ungaria ar fi oferit românilor drepturile cerute în atâtea rânduri şi cu atâta insistenţă şi ar fi recunoscut autonomia Transilvaniei, Marea Unire de la 1918 (care a fost în primă fază o unire condiţionată, cu anumite rezerve şi condiţii – printre care şi autonomia Transilvaniei până la Unirea deplină) nu ar mai fi avut loc sau, în orice caz, dorinţa de Unire nu ar mai fi fost atât de ferventă şi unanimă. Însă, la 3 octombrie 1918, împăratul Austro-Ungariei lansează apelul intitulat „Către popoarele mele credincioase”, un apel la federalizare pentru salvarea Imperiului. Nici măcar aici, în această ultimă încercare de păstrare a ceea ce fusese la un moment dat „Ungaria Mare”, Transilvania nu se bucura de autonomia ei, nefiind republică federativă, ci rămânând în continuare parte componentă din Ungaria. Aceasta probabil că a fost picătura care a umplut paharul, dacă ar mai fi existat ceva pe lume care ar mai fi putut face să debordeze un pahar plin şi sub presiune de secole întregi! Românii răspund apelului Împăratului prin citirea în Parlamentul de la Budapesta, de către Alexandru Vaida-Voevod, a Declaraţiei de la Oradea (redactate de Vasile Goldiş) elaborate la 29 septembrie 1918 şi reprezentând, practic, o declaraţie de independenţă. De aici înainte, drumul Marii Uniri este deschis.

Iată aşadar toate argumentele la fel de istorice care contrazic şi demolează în toate punctele ei teoria „autonomiei istorice în Transilvania” fabricată de falsificatorul Laszlo Tokes. Ungaria Mare a fost, de la început şi până în ultimele ei clipe, o gigantică minciună. O minciună prin care o populaţie minoritară putea să stăpânească teritorii care nu i-au aparţinut niciodată şi să dicteze soarta diferitelor naţiuni majoritare. Normal că, atunci când te afli într-o astfel de situaţie inconfortabilă, de dominant minoritar în propriul stat, apelezi la tot felul de artificii pentru a-ţi supune populaţiile conlocuitoare şi pentru a te asigura de stabilitatea şi consolidarea propriei poziţii. Unul dintre aceste artificii este un abil joc de acordare limitată dar şi de control şi restrângere a autonomiilor, care nu rămân decât un simplu instrument efemer şi nu au niciodată un caracter real şi „istoric”!

O dată ce Ungaria Mare a dispărut de pe harta lumii şi s-a născut România Mare, prin Constituţia de la 1923 toate minorităţile din România au primit drepturi democratice, inclusiv sau mai ales secuii şi ungurii. În acest sens, minorităţile beneficiau de: egalitate în faţa legii, partide etnice, şcoală, presă, Biserică proprii. Iată cum au ştiut românii, după aproape un mileniu de călcare în picioare a drepturilor lor esenţiale de conştiinţă şi identitate naţională în Transilvania, să răspundă răului cu Binele, oferindu-le ungurilor toate facilităţile la care românii ardeleni poate nici n-ar fi îndrăznit să viseze! Cu toate acestea, ungurii s-au arătat în continuare nemulţumiţi, solicitând autonomie teritorială încă de pe atunci, din Perioada Interbelică.

II. Argumente de ordin european

La acest capitol, Laszlo Tokes denaturează sensul politicii de descentralizare şi regionalizare practicate în UE, politică ce nu face decât să contribuie la stimularea iniţiativelor locale, la accelerarea dezvoltării regionale şi la mai buna absorbţie a fondurilor şi investiţiilor, direct de la nivel local, fără angrenarea nu întotdeauna eficientă şi uneori păguboasă a mecanismelor centrale. Aceasta este o politică eminamente economică, iar nu teritorială. De asemenea, regiunile beneficiază de autonomie CULTURALĂ, pentru mai buna promovare a culorii locale şi pentru atragerea turiştilor. Nici vorbă de autonomie teritorială pe criterii etnice! 

Tokes combină această realitate generală a descentralizării practicate în UE cu o altă realitate, periferică, aceea a autonomiilor teritoriale acordate de către câteva state europene unor provincii care nu le aparţin de drept, pentru a evita astfel secesiunea. Din sinteza celor două adevăruri rezultă că AUTONOMIA reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât prezentul şi viitorul Uniunii Europene, fapt cu totul neadevărat. 

Dacă este să îl combatem pe înflăcăratul european de circumstanţă Laszlo Tokes, nu trebuie decât să îi replicăm cu aceleaşi arme, folosind argumente de ordin european. Direcţia actuală generală este aceea de UNIUNE şi unificare continentală, nicidecum de secesiune. Propaganda europeană ne propovăduieşte cu un idealism naiv „tendinţa naturală a popoarelor europene de a converge unele spre altele în aceeaşi mare familie, unite printr-un spaţiu şi printr-o istorie, cultură comune, cât şi prin nou-elaborate valori comune”, în timp ce jocurile politice de culise se îndreaptă în direcţia federalizării, după viziunea „Statelor Unite ale Europei”. Îmbrăţişând naţionalismul şi secesionismul, secuii nu demonstrează decât că au rămas încremeniţi într-un secol deja trecut, fără a putea să se adapteze realităţilor prezentului. Cum te poţi declara pe de o parte european şi frate cu alte 26 de popoare din, nu-i aşa, „marea familie”, câtă vreme nu poţi fraterniza cu un singur popor, cel român, umblându-ţi capul numai după autonomie teritorial-etnică şi secesiune?

Ar trebui totuşi să privim în trecut la declaraţiile mult mai incendiare ale celui care astăzi pretinde că arborează un discurs moderat, de bun-simţ, în liniile fireşti ale direcţiei europene. Oare nu urmăreşte domnul Tokes prin ideea largă, abstractă, generoasă şi pompoasă de „autonomie” mai vechile sale vise revoluţionare de „unire a întregului Ardeal cu Ungaria”? Un scop imposibil dacă îl afişezi public, dar, redus deocamdată la scara Ţinutului Secuiesc, de perspectivă în cazul realizării treptate, cu paşi mărunţi, dar siguri. Cine nu cunoaşte schema deja consacrată a tranziţiei unui teritoriu de la un stat la un altul? : autonomie – independenţă – şi, după caz,unire. Este algoritmul folosit de majoritatea statelor apărute în urma Primului Război Mondial. Este ceea ce se urmăreşte la ora actuală în Transnistria şi în Kosovo. Idei vechi, forme din ce în ce mai variate şi adaptate contextului. Nihil novi sub sole. 

Însă cei care privesc mai cu atenţie aşa-numitul „Ţinut Secuiesc” pe harta administrativă actuală a României vor putea înţelege mai mult: cele trei judeţe din inima ţării corespund cu exactitate jumătăţii estice a teritoriului revendicat şi anexat de Ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin faimosul Dictat de la Viena. Admiţând posibilitatea că această enclavă secuiască din centrul României şi-ar dobândi autonomia şi, cu timpul, un soi de independenţă, vom găsi întregul Ardeal strâns ca într-un cleşte: la stânga, unguri – la dreapta, unguri. Toată zona dintre Ungaria şi enclava secuiască ar cădea sub conul unei obscure influenţe maghiare. Ar fi începutul sfârşitului. Începutul împlinirii visului profetului Tokes de prin anii ’90. 

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, se pune întrebarea: de ce o autonomie TERITORIALĂ pe criterii etnice? Ungurii nu sunt oprimaţi în România, nu le este subminată dezvoltarea şi înflorirea culturii, identităţii şi particularităţii lor, beneficiază de reprezentare politică şi de acordarea tuturor drepturilor de conştiinţă etnică, lingvistică, etc. (Biserică, învăţământ, presă proprii, în limba lor). Ei au parte deja de o autonomie CULTURALĂ, de care s-au bucurat şi în Perioada Interbelică. Aş putea spune chiar că sunt ajutaţi şi încurajaţi, până la o discriminare pozitivă, românii din cele trei judeţe, majoritari în ţara lor dar minoritari în plan local, ajungând să se simtă mai puţin susţinuţi decât conaţionalii lor de etnie maghiară. Atunci care ar fi motivele pentru care secuii, care trăiesc de când lumea în bună pace şi armonie cu românii, să îşi dorească o separare şi o delimitare atât de pronunţate? Pentru ce această învrăjbire şi tensionare a spiritelor, orchestrată de sus, la nivel politic, şi nejustificată prin realităţile din teritoriu? Fiindcă ştiut este că recurgerea la mişcări etno-politice de separare şi autonomie, în condiţii naturale, nu se produce decât pe fundalul unui climat injust şi de netolerat preexistent, pe fondul unei stări de tensiune şi nemulţumire generalizate. Or, aceste premize lipsesc cu desăvârşire şi se vede de la o poştă că întregul fenomen este artificial coordonat şi amplificat. Într-o Europă în care se tinde la eliminarea oricăror frontiere şi la o coeziune inter-naţională şi inter-etnică din ce în ce mai puternică, se trezeşte cineva, înarmat până-n dinţi cu argumente pretins europene, să sape noi tranşee ale separării între etnii! Este de-a dreptul aberant, imoral şi anacronic!

III. Nevoia secuilor de a îşi reprezenta interesele

Episcopul Laszlo Tokes susţine că o bună reprezentare şi apărare a intereselor populaţiei majoritare din cele trei judeţe depinde neapărat de autodeterminarea şi autoguvernarea pe criterii etnice. Cu alte cuvinte, autonomia este condiţia sine qua non pentru ca această populaţie să fie bine reprezentată. De fapt, nu face altceva decât să denatureze din nou adevărul, de data aceasta într-o manieră de-a dreptul grosolană. El asociază o idee justă şi de necombătut (aceea a democraţiei, a dreptului poporului de a guverna în interesul său) ideilor sale necinstite şi lipsite de bună-credinţă. 

Interesele secuilor şi ale ungurilor au fost constant apărate, ele găsindu-şi întotdeauna reprezentare şi apărare atât în plan local, cât şi central, prin mecanismele democratice româneşti. În primul rând, Constituţia României şi toate partidele politice de după 1989 care au vegheat la implementarea şi aplicarea prevederilor ei au garantat respectarea tuturor drepturilor minorităţilor, înflorirea şi păstrarea specificului etnic, culorii locale şi identităţii acestora, participarea activă a minorităţilor în sistemul politic şi la luarea deciziilor, implicarea democratică şi iniţiativele constructive. În al doilea rând şi în mod particular, UDMR (care nici măcar nu este un partid politic, având statut de organizaţie neguvernamentală, dar participând la guvernare fără probleme, deşi la limita constituţionalităţii) a participat întotdeauna la guvernare (pe plan local şi central), aflându-se întotdeauna la putere din 1989 încoace, indiferent de schimbările politice şi alternanţa la putere a celorlalte formaţiuni. Astfel, o dată în plus, interesele ungurilor au fost întotdeauna plenar apărate şi reprezentate cum se cuvine, fără a fi nevoie pentru asta de autonomie teritorială.   

IV. Ridicarea nivelului de trai al populaţiei

Pentru a nu crede lumea că adepţii autonomiei sunt doar nişte naţionalişti şi joacă numai cartea revizionismului, dintr-o dată lupul a îmbrăcat haina inofensivă a preocupărilor cu caracter profund social. Se inoculează ideea că o guvernare locală ar putea mai bine contribui la valorificarea şi gospodărirea fondurilor şi la luarea de iniţiative în folosul comunităţii. Aceste probleme corect întemeiate nu şi-ar găsi rezolvare decât prin autonomia, repet, TERITORIALĂ. Lucru cu totul fals şi exagerat peste măsură. Prin politica europeană a descentralizării şi a sporirii puterii în plan local, aplicată şi de ţara noastră, ridicarea nivelului de trai al populaţiilor locale se va produce în toate regiunile României, inclusiv în cele trei judeţe, fără a fi nevoie de autonomii TERITORIALE, aici fiind vorba în principal de pârghii economice şi administrative.

În concluzie, ne putem lesne da seama de fragilitatea unor idei prezentate ca argumente absolute în favoarea autonomiei teritoriale. Drepturile de conştiinţă şi autonomia culturală a minorităţilor au fost şi sunt respectate şi apărate. Când însă vine vorba de împărţiri teritoriale pe criterii etnice, nu putem constata decât exagerare, distorsionare a adevărului, amplificare artificială, tensionare, învrăjbire şi rele intenţii. România este un stat democratic şi oferă drepturi egale tuturor cetăţenilor săi. Deşi unii se doresc „mai egali” decât restul lumii. Să nu uităm totuşi că ţara noastră este şi va rămâne un stat naţional UNITAR !

Unde-i Avram Iancu, sa mai franga rangul, celor ce Ardealul vor pustiu? Avram Iancu suntem toti!

Avram Iancu n-a murit! Autoritatile locale brasovene promit indreptarea situatiei statuii vandalizate a lui Avram Iancu

Au trecut 5 zile de cand am postat prima oara despre faptul ca bustul lui Avram Iancu din Brasov a fost vandalizat si reactiile nu au intarziat sa apara. Dupa ce mai multe ziare locale si portale online au preluat stirea, Politia Romana (Sectia 4 Brasov) si Primaria Municipiului Brasov s-au sesizat.

Comisar sef Buleandra

Cei de la sectia 4 au fost la fata locului sa faca o constatare. Acum Politia Romana face "investigatii si verificari in randul boschetarilor care furat literele sa le vanda la fier vechi". Seful sectiei 4 Politie, comisarul sef Buleandra, ne spune clar si raspicat: "lasati actiunile ungurilor, daca era, dadea cu vopsea pe statuie, sau scria ceva pe ea sau il darama p'ala. N-are cum sa fie un act d'asta de xenofobie sau de rasism din partea ungurilor, is boschetarii, sigur". Politia a verificat la centrele de fier vechi si nu au fost gasite nicaieri literele care formau citatul "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natia fericita!". Declaratia comisarului Buleandra pare hazardata, atat timp cat cercetarile n-au fost finalizate. Cred ca se impune luarea in consideratia a tuturor ipotezelor.

Sorin Toarcea- Purtator de cuvant al Primariei

Am aflat de la purtatorul de cuvant al Primariei Brasov, domnul Sorin Toarcea, faptul ca "Primaria s-a sesizat in acest caz si firma cu care avem noi contract a fost acolo si se va lua o decizie daca le indeparteaza pe toate sau le reface (n.m.: se refera la literele care formau inscrisul - "Unicul dor..."). Va mai dura ceva timp pana vom identifica o turnatorie in cupru care sa ne faca literele, pentru ca erau multe litere, era un citat... Noi speram ca in cel mai scurt timp posibil citatul acela sa fie din nou montat pe bust, pentru ca totul sa fie ca inainte"

Stirea cu vandalizarea statuii lui Avram Iancu a ajuns pe locul 2 in topul stirilor ziare.ro (site cu o medie zilnica de peste 100.000 de vizitatori unici)