.you're too old to be so shy

.and the heart must pause to breathe

Uneori ma transform in necuvinte, in semne de punctuatie si-n serpi. Si-atunci devin mai rosu inchis si mai piatra si-ajung sa ma confund cu o metafora, cu o bufnita sau cu ceva mai nediscret. Am si-un faun numai al meu care obisnuia sa-mi aduca cate trei degete la pranz. Dar avea un viciu care l-a indepartat de mine: obisnuia sa bea apa din Hades. Iar dupa ce-a plecat, a trebuit sa ma transform intr-un sunet mai sinusoidal. Si nu m-am priceput la asta, caci Olimpul m-a facut un om schiop si fara atriul stang. Iadul suntem noi. Iadul sunt ceilalti.
Preluat de la Toamna cade numai toamna.

Arta de a cadea, sublimul gest!

Şi  au murit atâţia oameni şi doar eu le-am simţit trecerea...Au trecut prin mine şi mi-au ciopârţit trăirile le-au luat iremediabil cu ei. Mă întreb cu ce voi rămâne în final.

Ei cad...cad cu toţi în jurul meu, se prăbuşesc în jocul ăsta murdar al lumii. Li se pierd sufletele în căderea asta elaborată, se rostogolesc şi se întind la picioarele celor Trei Graţii.. Ei cad mai departe şi îşi leagă de mine privirile, gesturile îşi lipesc frustrările de genele mele ! Am ajuns să văd numai dezastre şi durere în viaţa asta falsă. Mi-au sângerat ochii până ţi-am văzut sclipirea din ochi şi zâmbetul de pe buze...atunci am orbit!

Clădirile se prăbuşesc în jurul nostru şi lumea se clatină. De câteva nopţi visez canari morţi căzând peste tine. Simt că sunt copilul care nu plânge doar pentru că nu este nimeni aproape să îl vadă....m-am săturat de suferinţa asta ce mi s-a împregnat în vene, ce mi se zbate în aorte....vreau să o împart cu toată lumea, m-am săturat să mă lupt inutil şi fără rezultat cu ea, m-am săturat să pierd câte puţin din mine de fiecare dată când cad..

Eu cad mai altfel decât toţi ceilalţi, îmi place să simt plutirea să experimentez zborul chiar dacă aterizarea doare mai tare! Cad doar atunci când nu se uită nimeni, mă arunc în lipsurile astea apatice ale lumii te las să îmi întinzi mâna şi te ignor placid, mai bine ţi-ai termina ţigara şi m-ai lăsa să mor, moartea mea nu m-ar distruge decât pe mine!

Ne facem ghem în faţa fricilor noastre, ne ascundem după scuze inexistente, ne minţim şi ne înşelăm ca cei mai mari amatori şi cu toate astea cădem în plasă. Îmi strâng dorurile în palmă şi le las să se zdrobească de pământ, să se strecoare în epiderma fragilă a vieţii. Morţii îi va lipsi viaţa!

Toţi se zbat şi se aruncă în faţa vieţii, care ca un martor tăcut le zâmbeşte ironic îi priveşte în ochi ca pe cele mai neînsemnate particole ale Universului şi râde de decăderea lor.

Mă las pe braţele întunecate ale pierderii totale şi mă ascund după umbre şi gânduri mărunţite, nu trebuie să mă vadă nimeni! Ţin de mână copilul din mine şi îi ofer siguranţă, încredere nu îi voi dărui niciodată, nimeni nu mi-a oferit nici mie această deplină plăcere.

Eu cad armonios şi las copilul să uite morţile şi să îmi continuie existenţa inutilă. Trec din nou prin senzaţia că dacă aş putea avea din nou efemeritatea lui,  tot ce face el îmi doresc să fi făcut cu zece ani în urmă. E în stare să spună cuvântul pentru care m-aş întoarce în timp pentru a-l putea pronunţa, pentru a-l arunca în faţă iubirii. Trăiesc cu sentimentul că dacă aş avea ocazia să o fac aş avea puterea să zâmbesc iar. M-aş întoarce şi o mie de ani în urmă dacă aş avea ocazia să mă trezesc apoi aceeaşi persoană, acelaşi om nesemnificativ, dar fericit, deplin, împlinit. 

Secretul sunt căderile în epilepsie , calitatea de a reuşi să întorci timpul măcar atunci când visezi. Dacă ai ştii ce cuvinte arunc spre tine în vise, dacă ai ştii ce dureri îţi cad pe simţuri, ce frici îţi acaparează tresările.

Nu voi spune nimănui de cât de mult e nevoie să cazi  şi cât de tare trebuie să te cobori şi până unde trebuie să ajungi pentru a fi fericit, pentru a accepta existenţa duală a morţii şi pentru a avea capacitate de a zâmbi fie doar şi viselor!

Odată cu înţelegerea morţii vine desăvârşirea , vine primul sentiment de claritate, vine prima desăvârşire în autocunoaştere şi mai ales prima cădere.Eu am puterea să mă îmbătrânesc dar îmi e greu să mă ridic! Dezbrac căderile până la obsesii le înjunghii avânturile, le stopez scelerat şi aştept să mă omori!

Mintea mea e căzută total şi scânceşte surd, e ruptă , sfărâmiţată şi îndurerată ca un plâns..

Te dezbrac de simţuri până la obsesie şi las mintea să danseze sardonic cu tine măcar atât să fac după ce te-am lăsat de atâtea ori să cazi! Ţine cont, nu te ridic, nu o voi face niciodată!

Voi fi profetul pentru ultima dată, voi fi sufletul Satanei îţi vestesc coborârea, coborârea amândurora pentru că m-am hotărât să vin cu tine, să te urmez până şi în tenebre să te urăsc în paşi de dans până la final.

Durerea asta e sufletul petrecerii, iubirea asta insipdă mă doboară. Lipsa asta îmi conturează sufletul. Îngerii mă distrug şi râd în pumni, pulsul demonilor îmi zdrobeşte pulsul. Dincolo de coborâre, dincolo de noi, dincolo de Univers se frâng căderi libere, planeză dubios fluturi..

Căderea e dincolo de dezamăgire face pacturi inimaginabile şi surde cu echilibrul... relaţia lor îmi aminteşte de noi doi. Viaţa mea e neclintită şi face obsesii pentru moarte, doar buzele mele mai şoptesc ceva de neînţeles, neclar, îi şoptesc bestiei mele interioare, încearcă să mă facă să aleg căderea.

Nu încerc să îl simplific pe Dumnezeu , dar el nu a căzut după cruce,El şi-a legat disperat ultimele momente de lemn şi-a lipit trupul de înălţime dar noi cădem în fiecare zi de fiecare dată altfel în moduri diverse şi umilitoare...

Căderea mea se repetă la nesfârşit, nu voi afla niciodată de  încercarea ta eşuată de a mă prinde. Noi ne-am perfecţionat căderea am ajuns să o facem din ce în ce mai degradant, mai atâţător poate, poate viaţa ne va dori mai mult şi nu ne mai vai da drumul niciodată, dar sunt convinsă o face în nenumărate rânduri şi mă întreb când vom păşi în gol pentru ultima dată!

P.S: Tu m-ai ucis apoi ai şters mişeleşte cuţitul şi m-ai ucis din nou.Tu mi-ai privit căderea, m-ai prins şi apoi mi-ai dat drumul împingându-mă şi mai puternic!


Preluat de la ...atunci SCRIU...

Mi-ar placea sa nu mai scriu despre el..

    Mi-ar placea sa nu mai scriu despre el. Cuvintele sunt mult prea putine pentru a descrie exact ce simt, ce efect are asupra mea. Si atunci unde mai e rostul?.. Tot ce scriu nici macar nu se compara cu realitatea. Arta mea devine brusc banala. Nu vreau sa fac literatura din sentimentele astea.. si atunci?!

     O sa incep sa pictez. O sa iau o bucata de carbune si o sa desenez conturul chipului baiatului pe care il stiu mult prea bine. Nu voi avea nici o problema cu asta. Dar ce o sa fac atunci cand o sa vreau sa umplu desenul cu o realista culoare? Unde voi gasi nuanta aceea ireala a ochilor lui? Nici nu cred ca oamenii au reusit sa conserve o astfel de nuanta intr-un banal tub de culoare.. E o idee aiurea. Mai bine renunt.

      O sa incerc sa compun un cantec. O sa imi iau chitara si o sa cant singura melodie pe care o stiu, o sa ii ciupesc toate corzile pana cand voi fi aproape sa le rup, o sa invat acorduri.. dar ce o sa fac cand o sa observ ca orice ritm nu se potriveste deloc cu bataile inimii atunci cand il vad? O sa imi dau seama ca totul e in zadar, va spun eu! Si atunci.. atunci voi renunta.

     O sa incerc sa ii modelez trupul dintr-o bucata de lut. Dar va putea vreodata lutul sa capete caldura trupului lui, sau va fi doar un obiect rece.. ? Oh, eu nu am nevoie de un obiect, am nevoie de el.. mai bine renunt.

     Toate ideile imi alearga prin minte si nu mai stiu ce sa cred. Ma pricep doar la scris, si acum nici asta nu imi mai iese. Unde gresesc? De ce nu pot sa fac literatura din sentimentele astea, dar cu toate astea ma incapatanez sa scriu.. ?

   Anemona.

Preluat de la Doar niste ganduri

O eternitate

Ce-l picură pământul către împlinire …

Şi-i învârte drumurile în spirale ,

De-a curmezişul învelişului din miez de întâmplare .

Înnoadă şiruri de fulgere mărunte ce înţeapă

Ca un spin uscat , şters de detalii .

Îi mătură genele ude de rugină

Concentrându-le în sacul fără fund al secundelor ce-i curmă

Eul …

Linii frânte frângându-se în centrul nuclear plin de cercuri goale

Ce-şi formează fermitatea de absurdităţi ,

Marginile sale întinse în părţi egale prin trecutu-i tremurat

Le vântură iertarea şi-l ridică pe el deasupra unei lumi de foc

Unde-i pune răul să ardă în raze zig-zagate de lumină .

Şi zâmbeşte , şi-şi sapă veşnicia secundei în pământ ,

Scotând-o la iveală doar când

o revelaţie de geniu îi deschide ochii pentru a concluziona

Că nu mai vede pe nimeni … şi nimic ce plânge.

Preluat de la Cuvinte prin tablouri

Novembre, sta passando novembre

Nu a fost toamna...
Nu?
Nu,nu a fost toamna,a fost doar noiembrie,a fost vremea lui,el inceput si sfarsit,el totul.

A fost noiembrie perfid,ros pe la colturi si mutilat,imbrancit in tarana de vise strivite si mi-a copt viermi sleiosi sus,la margine de prapastie abrupta,pe pleoapa ingreunata.
Plangea noiembrie in mine a pelin stacojiu,cu sughituri rupte-n aripi de vant,frematand a acorduri de stins caramiziu si glorios galbui pierdut in zare.
Se zbatea noiembrie,inuman,cu pumnii inclestati,adancindu-si santuri si gropi in mine...
Si-acum incepe lin noiembrie sa-si stranga alaiul si sa-si indrepte pasul molcom spre nicaieri,tot mai in fata,tot mai departe.Incepe sa-si stranga sub talpa lui crapata ochi-mi umezi,plumbul dulce si violetele-mi uscate,iar eu il trag insistent de pletele-i degradate impletite-n ecouri stinse agatate-n sfarsituri.Ingenunchez adanc in mine,adanc in el si-l rog cu glas sfiit sa mai ramana,macar in mine,inca o vreme,inca un anotimp.Dar el,hain cum e,isi porneste pasii spre carari in valuri clocotitoare de padure spumeganda,iar eu incep sa plang,asurzitor in durerea-mi de pe oase.Mi-e frica ca n-o sa mai fienoiembrie ca acum si tremur,caci eu il iubesc,cu mila si cu groaza si-as vrea sa-l strang iar la piept,sa-l aud rasunand a frunza moarta si nori ce-si frang trairea.

Dar nu noiembrie pleaca...
Cum adica?
Tu pleci,nu el.El e tot timpul aici,doar aici...
Am inceput sa plang furtunos,ca un copil mare ce descopera adevaruri dureroase.Ma uitam contrariata si dezamagita spre picioarele ce nu vroiau sa-mi paralizeze,sa-mi incremeneasca a vesnicie in acest noiembrie sublim.

Urla luna-n mine a lupi flamanzi si turbati rataciti in file de noapte-ascunsa si  incepe sa se faca tarziu,se face noiembrie tarziu in mine si-l simt cum isi stinge cu pleoapele anemice luminile,si-si inchide-n bagaje vant si foame crunta,urme de noroi si zare invechita.
mi-e noiembrie tarziu prin mine...
       ...atat de tarziu.

Cautand lumina

Voi culege lumina şi poate

Va incolţi cândva şi-n noi,

Cu flori albe şi frunze late

Destule pentru amândoi.

Voi aduna toate ploile 

Ce ne-au udat vreodată

 Şi ne vom scufunda în ele

  Pielea deja prea uscată.

Preluat de la Latent

iridescent.

Music: Owl City - Shooting Star
Gânduri: dar gandul meu zboara la tine, du-te! spune-i lui mami ca mi-e dor de doare, fara ea sunt nori si mi-e dor de soare. las gandul sa zboare, ajunge oare?

Exista un adevar universal valabil pe care cu totii trebuie sa-l infruntam mai devreme sau mai tarziu; fie ca vrem fie ca nu, totul se sfarseste intr-un final. Am urat intotdeauna - si asta n-are sa se schimbe - finalurile. Si ce-i mai crunt, e faptul ca orice, orice are un final. Ultimul capitol dintr-o carte superba(suferinta prelungita de epilog), ultima zi de vara, ultimul sarut, sa iti iei la revedere pentru ultima oara de la un prieten. Si totusi toate astea sunt inevitabile, scrise in piatra. Dragostea se risipeste, trebuie sa inchizi cartea, frunzele incep sa se ingalbeneasca si cad, lasi mana jos caci prietenul si-a intors spatele si n-ai sa-l mai vezi vreodata.
Mergem mai departe. Caci asta incercam sa ne impunem intotdeauna. Viata merge inainte, indiferent de rani si lacrimi. Dar doar pentru ca plecam si asta doare, sunt anumite persoane care au devenit cu adevarat o parte din noi, ramanand langa noi indiferent. Ei sunt pamantul de sub picioarele noaste, Steaua Nordului si vocile acelea din mintea noastra care ne ghideaza.. intotdeauna. Pentru D.

Preluat de la Zambet hoinar